Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu

Relaţie vs. performanţă profesională

Submitted by on 31 octombrie 2014 – 12:17No Comment
Relaţie vs. performanţă profesională

Eficienţa în sensul coordonării perfecte între trup şi spirit e cel mai bine redată vizual în filmele cu agenţi secreţi sau în filmele de lupte, filme saturate cu gesturi rapide perfect coordonate. În acest sens Achile al lui Wolfgang Peterson are ceva interesant în felul în care e filmat: ucide scurt. Fără spectacol, fără dantelă, fără gesturi baroce, el pur şi simplu ucide. Ne aşteptam la nişte gesturi măreţe, pe măsura legendei, şi iată că Achile în acţiune e cel mai puţin spectaculos: e doar extrem de eficient.

Aşa cum e prezentat, Achile nu e un erou tragic sau romantic, ci un erou al vremurilor noastre şi ilustrează foarte bine conexiunea dintre ignorarea sentimentelor şi capacitatea de a fi eficient. La început eficienţa se obţine prin antrenament, după un timp însă rămân în competiţie doar cei care nu ezită, iar ezitarea cea mai gravă vine de la o inimă încărcată.

Şi invers: eficienţa e cea mai elegantă şi mai convenabilă modalitate de a refuza sau controla iubirea, mai neobservată decât orice drog: eficienţa în muncă delimitează un cerc rece peste care nimeni nu poate trece. Celălalt devine un intrus care deranjează şi trebuie exclus şi “ucis” pentru că nu face parte din planul de moment.

Evident, există un anumit nivel de eficienţă care trebuie atins, fără de care ne minţim şi îi minţim şi pe ceilalţi şi mai ales păstrăm în noi rezerve de agresivitate. Evident că pe drumul spre această eficienţă individuală vom lăsa de o parte anumite stiluri inoperante, vom reface toate obiceiurile, vom schimba orarele locurilor şi labirinturilor familiare în care ne regăseam prietenii: vom «ucide» deci un anumit număr de potenţiali prieteni. Totuşi, imaginea individului care devine eficient şi astfel devine inuman e exagerată.

Urmărirea profilului personal elimină din joc jumătate din oameni, dar e de fapt şansa de a pune de cealaltă parte tocmai cealaltă jumătate de oameni care nu ne încurcă. Partenerul căruia să i te supui de bunăvoie ar fi deci cel care rămâne în picioare atunci când i-ai “ucis” pe toţi ceilalţi: omul de la limita vitezei de care eşti capabil.

Calea rece a eficienţei e deci tocmai calea cea mai rapidă spre relaţia durabilă: e o secundă întunecată, dar rapidă. Totuşi, e o secundă riscantă: uneori devine insuportabilă, renunţăm la jumătatea ei şi revenim la micile compromisuri sentimentale, într-o oscilare permanentă între locurile inimii şi locurile profesiei.

Dar alteori ne obişnuim să nu facem compromisuri şi ne închidem în secunda întunecată, devenind obsedaţi de eficienţă.

Pe măsură ce nu mai putem să ieşim din secunda eficienţei, o introducem în miezul vieţii de relaţie şi ejectăm orice fel de dependenţă. Atingerea devine atunci o tentaţie periculoasă: ar fi mai potrivită o atingere invizibilă.

Despărţirea devine atunci forma fundamentală de relaţie, cele mai bune locuri împărtăşite sunt pustietăţile, iar cea mai bună declaraţie de dragoste e o declaraţie de despărţire.

Partenerul devine simpla lui versiune “reîncărcată” sub forma la care am renunţat eu la el.

Ieşind din cercurile calde ale dependenţei devenim inaccesibili şi insuportabili şi ajungem la limita de contact dincolo de care suntem, iremediabil, absolut singuri.

Totuşi, poate că pe acolo ne vine adevărata şansă: la limita de contact devenim capabili de un maximum de contact.

Pe limita de consum a vieţii comune se poate construi orice.

 


Fragment din Cinci minute la o cafea, Eseu despre intimitatea postmodernă

.

Comments are closed.