Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Remember, Red, hope is a good thing. Eseu despre speranţă

Submitted by on 12 octombrie 2017 – 17:15No Comment

drrrrrMultă lume cunoaşte scena finală din filmul Shawshank Redemption, cu Tim Robbins şi Morgan Freeman, despre speranţă. Care speranţă… nu prea mai există, în zilele noastre.
E criză, se zice, dar nu se simte neapărat criza în felul filmelor de groază. Unii au mai puţini bani, iar alţii rămân fără job. Nu e însă ceva foarte grav, dacă ne gândim, faţă de acum zece ani. Adică, infrastructura societăţii a rămas. Acelaşi metrou, aceiaşi oameni care aleargă spre ceva: birou, job, hârtii. Cu speranţa că seara vor ajunge altundeva: casă, prietenie, linişte.
Ecuaţia a rămas, aparent, aceeaşi. Din păcate, nu prea mai sunt necunoscute. Ştim de ce mergem la birou, ştim care va fi peisajul unei zile, că nu o să se schimbe nimic special, poate doar aflăm o nouă veste tristă. E un război de uzură, dar nu e ceva grav direct, frontal. Dar e mai grav decat dacă ar fi grav. Pentru că speranta, fără necunoscute în ecuaţia vieţii, moare.
Ce a disparut, e tocmai speranţa. Scheletul vieţii sociale a rămas, dar ceva ca un fum magic care învăluia viaţa şi o făcea mereu plină de chef de a ieşi în centru s-a risipit şi nu mai avem acel grăunte de chestie, de inimă, de rezervor inepuizabil. Speranţa asta e, « un fel de chestie, de inimă, de rezervor inepuizabil ». Pentru tine, ca individ, dar şi pentru ceilalţi. Speranţa de unul singur, … e ceva mai rar. Şi mai greu. Adevărata speranţă se multiplică în doi, în trei. Împreuna. Te bucuri să întâlnești oameni plini de sperantă. Speranţa e ceva paradoxal: e ceva individual, cel mai individual sentiment, şi totodată se multiplică exponenţial la cea mai mică adiere de vânt de prietenie, de atingere prietenoasă, de surpriză neaşteptată. De ecuaţie necunoscută dar pasionantă a vieţîi. Toate astea au dispărut, şi rezervorul nostru de speranță, dacă e, câtă e, se risipeşte singură pe şosea. Degeaba.
Şi totuşi, ce a făcut Andy din filmul cu Red? A găsit ceva mai puternic decât infernul lui.
Asta e speranţa, ceva mai puternic decât infernul.


Infernul e întunericul, iar speranţa e lumânarea aprinsă în întuneric. Oricat de mare e întunericul, o lumânare e mai puternică decât tot intunericul, pur şi simplu pentru că e altceva decât întunericul.
Deci, mecanismele de speranţă funcţionează încă. Era un duhovnic care avea o carte cu titlul « Pătrează-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui ». Întotdeauna speranta nu a avut ca scop sau rezultat să distrugă infernul, iadul, ci pur şi simplu să existe, alături de infern şi să fie mai tare decât el.
Dar azi chipul şi locul infernului s-a schimbat în societate. Era ceva când era o dictatura comunistă, si trebuia să rezişti in linişte. Acum, e altfel. Nu mai vezi speranța in ochii oamenilor. In timpul comunismului nu vedeai, pentru că se temeau, dar presupuneai ca ea există, tăcută. Azi, nu ne mai ascundem, deci dacă nu o vezi, înseamnă că chiar nu mai este. Acest tip de infern e cumva mai rău şi mai greu de suportat. Pentru că situaţia pare deja pierdută, privind chipurile celor din jur şi cât de iremediabil ziua de mâine va fi cam la fel.
Dar, până la urmă, speranţa e tot ce rezistă infernului. E acel ceva, chestie, inimă, pe care îl aprinzi în inima ta dincolo, în afara limitelor infernului. Deci, tehnic vorbind, speranţa e doar ieşirea din infern, pasul în afară. Nu contează deci cât de mare e infernul, contează să vedem cum facem un singur pas in afara lui. Asta a descoperit Andy din filmul SR, asta căutăm cu toţii.
Eliberare, deci. Dar e ceva mai mult. Ce căuta Andy de fapt ? Să meargă mai departe. Când ai în faţa ta un infern, sigur că speranţa e sentimentul că vrei să scapi din el. Dar, de fapt, adevărata speranţă e sentimentul că, dacă ai scăpa, dacă scapi, când vei scăpa, ei bine vrei să mergi mai departe. Acolo e motorul, rezervorul. Viktor Frankl, psihiatru evreu, in plin lagăr de concentrare la Dachau, a inventat acolo şi apoi a dezvoltat conceptul de sens necondiţionat al vietii. Adică « eu dau sens vieţii mele, aici şi acum, indiferent de condiţiile (infernale) in care mă aflu ».
Revin iarăşi la situaţia noastră, care arată atât de mult ca un infern, încât azi orice ieşire din infern e soluţia bună. Monseniorul Ghika spunea « în unele cazuri, e mai bine să iei orice decizie, chiar dacă nu e cea mai bună, decât să nu iei nici una ». Azi, totul e disponibil. Orice aleg să fac, mă scoate din infern. Aleg să nu mă las copleşit de lumea din jurul meu, şi speranţa mea vine de la ceva care nu sună a sens al vieţii „ca la carte”, dar care este, azi, adevarat sens al vieţii… de azi: să fiu politicos cu oamenii, cei dragi sau cei de la lucru. Să joc tenis. Să ajut în fiecare zi pe cineva cu un sfat bun. Să nu fac rău, pe acolo pe unde trec.
Paradoxal, azi cea mai mică speranţă cu „s” mic devine la fel de mare ca speranţa cu „S” mare din timpurile trecute şi romanele cele mai iubite. De ce nu am putea fi plini de speranţă doar pentru ca avem ca scop în viată « să jucăm tenis ? Dacă asta îmi aduce mie speranţă, şi apoi eu transmit asta prietenilor mei, am aprins iarăşi becul peste un cartier care trăia în întuneric deplin.
Lumea în care ne înfundăm zi de zi nu are menajamente şi ruşine pentru sufletul nostru. Nimănui nu îi pasă dacă am găsit sau nu destulă speranţă pentru a porni luni la lucru sau pentru a începe pe 2 ianuarie un nou an. Aşa că hai să adunăm o nesimţire la fel de mare în gândire, și să avem curajul să găsim speranţă oriunde, în orice mic lucru, chestie, detaliu sau hobby marginal, chiar dacă nu mai respectăm deloc etica Nicomahică a grecilor şi filosofia clasică a fericirii din cărţile pe care le-am aruncat deja. Hai să nu mai respectăm nimic, să încălcăm toate regulile filosofice şi de gândire, dar să găsim speranţa: şi să o păstrăm aprinsă, cu dinţii, cu fiecare respiraţie.

publicat pe Lapunkt, aici

 

Comentează

Trebuie să fii autentificat pentru a putea comenta.