Rucsacul din spate şi rucsacul din inimă. Sau de ce nu mai fug cu copiii la şcoală

18 septembrie 2023

Am intrat şi eu de câţiva ani în meseria de părinte, care azi înseamnă să citeşti neremunerat vreo 2 sau 3 ore pe zi mesaje grupurilor de părinţi şi să parchezi complet enervat cu un copil abia sculat din somn pe care mai mult îl cară rucsacul decât cară el rucsacul. Alergare mai ales, „hai că întârziem”, etc.

Până la urmă, ajungi la şcoală. Ajungi şi la finalul anului. Totul se rezolvă. De ce însă alergăm? Nu pledez aici pentru o mai bună organizare, ca să ajungi la timp. Asta se înţelege de la sine. Pledez pentru ideea că ratăm importanţa tocmai a acelor momente care par făcute doar pentru a ajunge undeva, deci neinteresante şi care pot fi făcute pe repede înainte, fără mare atenţie. Dar poate că tocmai la modul în care parchezi dimineaţa cu cel mic e nevoie de cea mai mare atenţie.

Pentru că 1. Mai întâi, îmi aduc aminte de bunicul meu, care ne lua uneori de la şcoală sau grădiniţă. Mergeam cu el, se mai oprea să vadă vecinii care jucau şah sau o pasăre sau o floare. După 18 ani de puşcărie politică, totul era miracol pentru el. Dar miracol era şi plimbarea mea cu OPA. Ceva face că drumurile acelea care nu erau lungi, zece sau cincisprezece minute, îmi sunt azi mai aproape de inimă decât multe alte momente din copilărie. Si îmi par mai lungi decât cea mai lungă plimbare pe care mi-o pot imagina. Bunicul nu se grăbea, pentru că zicea „am un singur ochi, dar am văzut lumea asta, ştiu ce este” (ieşise din puşcărie doar cu un ochi). Mai povestea, mai glumea. Apoi ajungeam, descălţarea, spălarea pe mâini. Aş da orice să am, cu bunicul meu, mai degrabă decât o oră de discuţie, un astfel de drum spre casă.

Si 2. Pun asta îl legătură apoi cu un moment, acum doi ani, când am luat o bacterie bizară dintr-un avion, şi am intrat într-o boală care mă putea costa viaţa. Spitalizat, etc. Una peste alta, mai vorbeam cu soţia şi vedeam poze cu cei mici pe telefon, Gabriel care avea un an şi ceva. In minte, dar şi apoi la regăsire, contau acum tocmai chestiile din povestea cu bunicul. Imi doream doar să îl văd pe cel mic şi să îl ajut să îşi lege pantofii. Să merg cu el să dea de mâncare la căţel. Acele momente şi gesturi care de obicei par banale, şi care acum erau totul, şi aş fi vândut toată aparatura din spitalul acela din Cluj ca să cumpar cinci minute cu Gabriel.

Pentru că 3. Chestiile astea banale sunt minunea şi parfumul în momentele în care legi o relaţie, şi descoperi la persoana iubită cum îşi face ceaiul, unde aşează zahărul, cum pune lumina în cameră, sau pe care străduţă merge spre bulevard. Acea periuţă de dinţi din finalul filmului cu Michelle Pfeifer şi Al Pacino.

Pentru că 4. După acea experienţă din spital am început, mai rar şi apoi mai des, să îmi dau seama că tocmai aceste mici micro-momente fac lumea frumoasă şi viaţa plină. Să pui haina de ploaie pe un copil, să îi aranjezi frumos rucsacul în spate. Ne-am obişnuit să fim mereu presaţi ca o lămâie, pentru că trebuie să trecem strada, să ajungem „la şi 25”, să facem şi să dregem. Dar de fapt cel mic, el este micul prinţ, el este marele împărat, cel care merită atenţia mai mult decât portarul, poliţistul de la rutieră, chiar şi decât profesoara sau colegii de şcoală sau vecinii. Adică, el merită atenţia în sensul că nu ai voie să îl pierzi din vedere, fiind atent mai mult la ceilalţi.

Pentru că, atunci când ceva în viaţa asta se va rupe sau se va îndepărta, firul amintirii şi al dragostei va merge tocmai prin aceste mici gesturi. Rucsacul în spate, hăinuţa pusă în cuier. Alergăm, dar dacă nu umplem rucsacul din inimă, o să ajungem tot mai săraci, tot mai pierduţi, nu o să ajungem în clasa a patra sau a opta. O să regresăm până la claza zero, până la sărăcia totală. E bun rucsacul din spate, şi e bine să ai toate caietele acolo. Dar zilnic ar trebui să umplem tot mai mult rucsacul din inimă. Singurul care contează, şi singurul care parcă nu mai contează în lumea de azi. Pentru lumea de azi contează taskurile, nu amintirile.

Treaba ei, a lumii şi a intersecţiilor pline de claxoane.

Dar eu m-am decis să nu mai fug cu cei mici la şcoală.

Amintirile sunt rucsacul cel bun, pe care nimeni nu ni-l va lua, şi prefer să-l păstrez. Chiar şi cu dinţii.

Postat in

296 comments on “Rucsacul din spate şi rucsacul din inimă. Sau de ce nu mai fug cu copiii la şcoală”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015