Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate, Vocaţie si misiune personala

Se poate să îţi pierzi speranţa?

Submitted by on 10 noiembrie 2016 – 20:42One Comment
Se poate să îţi pierzi speranţa?

Nimeni nu știe când treci limita fragilă între o mică depresie sau o situaţie socială mai grea, și apoi pierderea speranţei. Şi nimeni nu știe cât de jos poţi să poţi să cobori în sentimentul de pierdere a speranţei. În plus, parcă în mod tragic, coborârea în întunericul inimii nu poate fi comparată cu ce trăiesc alţii, chiar și cei dragi de lângă tine. Adică, atunci când simţi că ţi-ai pierdut speranţa, în plus de toate astea ești atât de singur încât nu poţi ști dacă într-adevăr ai pierdut speranţa sau… doar ţi se pare. Ai intrat în “pădurea de la mijlocul drumului vieţii”, despre care vorbește Dante, și care, oricât de înfricoșătoare ar fi, e teribilă în primul rând pentru că în ea intri singur, și nu poţi explica nimănui cam pe unde ești pentru ca să vină să te scoată de acolo.

Totuși, în mod normal speranţa nu se poate pierde, e definiţia speranţei și pe scurt și mesajul acestui articol. Ea se poate doar găsi, la un moment dat, ca o rază de soare care vine în inima ta fără să mai poţi nega că ea există, pentru că, pentru prima dată în viaţă, e o lumină caldă. Dar, să o luăm cu începutul.

Poate că ai pierdut doar impresia că mai poţi avea vreo speranţă. Iar dacă simţi asta, poate că tocmai ai pierdut optimismul, și probabil că tocmai ești pe cale să găsești speranţa cu „S” mare. Există un citat care îmi place foarte mult: “Dacă cineva crede că viaţa lui e “terminată”, înseamnă că nu și-a început-o încă” – Vladimir Ghika. Citatul precizează: cineva care „crede”, are impresia, sau e convins – că viaţa lui e terminată, deși viaţa lui poate că nu e terminată cu adevărat. Dacă așa e, cum se poate re(începe) o astfel de viaţă care pare „terminată”, cel puţin la nivel emoţional?

Mai întâi prin observaţia că viaţa e complexă și are multe aspecte, la fel și inima fiecăruia, care e ca o catedrală imensă, cu mii de vitralii frumoase dar totuși greu de luminat. Deci e normal ca raza de soare care face legătura între miile de vitralii ale inimii tale și miile de rotaţii ale vieţii exterioare (cu sarcinile și întâlnirile ei) să fie foarte greu de găsit. În momentele de disperare, între interiorul inimii tale și exterior nu mai vine nici o rază din afară, mai precis razele care vin nu te mai încălzesc.

Altfel spus, nu e o tragedie să ai impresia că nu mai ai speranţă, e normal: tocmai în întunericul normal pentru noi toţi apare, la un moment dat, speranţa. Iar o speranţă care nu a trecut prin întuneric sau nu a venit să lumineze întunericul nu e o adevărată speranţă, e doar o prelungire artificială a copilăriei sau o moștenire psihologică de la un părinte foarte entuziast.  

Să luăm pe moment o mică teorie. Există spectatorul și există spectacolul vieţii. Eu și restul lumii. Roland Barthes vorbește despre modul în care privim o operă de artă, o fotografie sau un film. El spune că există un “punctum”, un mic detaliu din ce vezi în film sau poză, un detaliu care e un “al treilea moment”. Adică, primul moment e ce văd eu, ce aștept eu de la film, al doilea e ce oferă filmul. Sau invers. “Punctum” e o întâlnire între cele două planuri care merge dincolo de cele două planuri, o întâlnire neplanificată și perfect subiectivă, deși e bazată pe ceva obiectiv, ceva din film care trezește în mine o trăire, o intrepretare personală.

Primele două momente (mă uit la filmul vieţii sau el se derulează în faţa mea) corespund oarecum cu distincţia optimist / pesimist. Optimistul vede filmul cu plăcere, vine cu speranţă chiar dacă filmul la care se uită e prost. Pesimistul vede doar partea neplăcută a filmului, sau vine fără multă voie bună. Una peste alta, nici optimistul nici pesimistul nu au trecut dincolo de cele două momente, și sunt vulnerabili: se preocupă doar de ei, sau doar de filmul vieţii, depind fie de doza de optimism, fie de doza de pesimism, și nu au trecut la nivelul superior, care poate fi definit ca “dincolo de optimism și pessimism”. Sau “whatever it takes”.  

Apoi, tot francezii au diferenţa între “espoir”, optimism să zicem, și “esperance”, speranţa în sens mai puternic, am putea spune speranţa dincolo de optimism și pesimism. Iar scriitorul Georges Bernanos spune “c’est lorsque s’eteignent tous les espoirs que s’allumme l’esperance”. (Am putea spune “Atunci când se sting toate motivele de optimism se naște speranţa”). Altfel spus, al treilea nivel nu e dat de filmul din faţa mea, nici de doza mea de optimism, e dat de ceva mai puternic. Asta ar fi speranţa, o legătură între mine și lume pe care nu o poate rupe nimeni. Dar ca să apară speranţa trebuie să se stingă undeva luminile, și mai ales să se stingă toate: fie la mine, adică să am impresia că viaţa e prea grea pentru mine, fie la lumea din afară: să am impresia că filmul e absurd, e prea greu de văzut sau de suportat.

Iar acum să revenim la catedrală, și mai precis la catedrala din Chartres. Să ne gândim că eu, inima mea, sufletul meu, sunt ca o catedrala imensă care filtrează prin vitralii viaţa de afară. Optimistul zice “Ce frumoase sunt vitraliile”, modul în care eu văd lumina din afară. Pesimistul zice “Ce întuneric și ce frig este înăuntru”. Sau afară.  

Dar toate astea sunt filtre între interior și exterior. Pe lângă alte aspecte care o fac unică, e ceva la catedrala din Chartres care o face cu adevărat unică: e construită pentru ca într-o zi din an (solstiţiul de vară), la o oră anume, o rază de soare să cadă pe o lespede anume pusă, undeva mai în margine și aparent fără mare sens și destul de ciudată. E direct o rază de soare, nu e doar o lumină prin vitralii! 

Iată un alt fel de lumină, care e o întâlnire între rotirea interiorului meu, încă în întuneric, și lumea din afară. Nu contează că raza de soare nu durează mult: contează că a apărut, la un moment dat, și a căzut direct pe piatra cea rece.

Acea lumină, dacă păstrăm metafora, e importantă pentru că ea e făcută să reveleze înclinaţia catedralei, arhitectura ei corectă, tot interiorul meu. Adică, momentul în care apare o rază de soare nu mai ţine de optimismul sau pesimismul meu, și luminează întreaga beznă a sufletului meu: prin acea lumină am descoperit care e orientarea spre lumină a inimii mele. Iar faptul că știu cum și pe unde vine lumina, mă duce spre acel al treilea moment, “punctum”.

La fel cu catedrala din Chartres care e construită în întregime pentru a primi lumina pe 21 iunie în fiecare an, dacă găsesc legătura corectă cu lumea, pe unde se iluminează interiorul meu, atunci știu cum e construită inima, personalitatea, și poate viaţa mea: ceea ce am numi “sens al vieţii”. Ştiu care e rostul meu, construcţia mea sufletească. Toate celelalte lumini care vin prin vitralii sunt de fapt filtrate. Nu intră lumina și căldura soarelui.

Şi asta e senzaţia celor care au impresia că nu mai au speranţă: chiar dacă mă uit la lucruri, văd cu ochii mei (vitraliile mele), totuși, se știe, “oameni au ochi de văzut și nu văd”. Așa se definește cel mai bine pierderea speranţei: mă uit, în toate părţile, dar nu văd. Nu văd ceva frumos și important pentru mine.

Suntem deci o imensă catedrală în așteptarea razei de lumină care nu mai vine prin geam, prin vitraliu, ci ne atinge direct. În plus, nici măcar nu știm undeva va cădea raza de lumină atunci când va apărea. Deci, e normal că la un moment dat îţi pierzi speranţa, nu mai vezi legătura corectă, bună și caldă dintre viaţa ta și ce e în afară – la două blocuri distanţă, sau în centrul orașului. Adică, atâta timp cât nu ai descoperit acea rază de soare poţi crede că nu mai e nici o speranţă pentru tine. Dar, de fapt, raza de soare nu a venit încă!  

Acum, e destul de sigur că nu se poate găsi speranţa stând pe o bancă în parc sau cu o bere pe canapea, deși doar de asta mai ești capabil în unele momente. Şi nici momentele de genul “ce frumoasă e clipa” (vezi The Hours, Faust și altele) nu cred că sunt tot ce poţi descoperi în lume. Mai e nevoie de ceva, și anume să te scoli de pe bancă, să mergi undeva departe: adică, să te rotești sub lumina soarelui. Pentru că o catedrală din păcate trebuie să aștepte venirea razei de soare, dar eu ca om pot să mă agit, să mă expun vieţii, ca să găsesc mai repede raza mea de soare. Şi poate din acest motiv ajungem la disperare și la impresia de pierdere a speranţei: ca să scurtăm căutarea. Ne agităm, riscăm, descoperim și întrebăm, iar raza de soare care pică peste construcţia mea proprie poate atunci să vină mai repede.

După un timp, după ce ai construit destul viaţa ta ca o catedrală imensă, pe care nu o vede nimeni, trebuie să începi să cauţi înclinaţia corectă. Abaterea, unghiul bun, linia care dă sens la întreaga construcţie. După un timp, nu mai trebuie să adaugi pietre, trebuie să cauţi pe unde intră lumina. Sau pe unde ar putea ea intra.

Pentru Saint Exupery, au fost avioanele. Pentru un altul, soţia lui. Pentru un altul, care a făcut PR ani de zile, a descoperit apoi într-o seară PR-ul pentru o asociaţie a copiilor bolnavi de cancer. Şi așa mai departe. De fapt, CV-ul fiecăruia e ca un plan de catedrală, sau poate o schiţă, o machetă, dar îi lipsește un singur lucru: lumina, înclinaţia corectă, locul unde cade raza de soare.

Nimeni nu îţi poate spune asta, de unde sau pe unde va cădea raza de soare. Totuși, asta explică de ce, poate, în unele momente, ai impresia că nu mai ai speranţă. Iar apoi, dacă citești puţin despre istoria catedralei din Chartres cu acea rază de soare din 21 iunie, poţi vedea – prin această metaforă – modul în care poţi ieși din starea de disperare. Nu e încă lumină, ok, dar nu uita că ești ca o catedrală construită în timp, cu greu, pentru o rază de soare anume.

Altfel spus, inversezi problema: văzând proiectul catedralei mele, cei 5, 10, 20 de ani de construcţie, cam care va fi profilul luminii care poate cădea asupra mea? Cam care e înclinaţia la care eu sunt sensibil? Mai concret: ce fel de lumină poate umple modul în care, ca o catedrală, s-a construit viaţa mea?

Ca să continuăm metafora, catedrala singură e mereu rece, pe când raza de lumină e caldă. Deci, e ceva personal: o persoană, o misiune, un destinatar. Pe cât de complicată e o catedrală, iar Chartres e printre cele mai complicate, pe atât de simplă e raza de soare – o singură rază de soare, dar “aceea, unica”, pentru o construcţie de ani, zeci de ani, mii de cărămizi.

Reci, și care pot deveni calde. Într-un singur minut cald, după milioane de minute de lipsă de speranţă. Sau de frig. Same thing.

Şi deci ce înseamnă speranţa? Un minut cald de viaţă, care îţi oferă o perspectivă caldă asupra lumii – pentru restul vieţii.

Un comentariu »