"Cuplurile fericite" de Yvon Dallaire: “să faci totalul”

Titlul poate părea patetic: de fapt vreau să atrag atenţia asupra unei cărţi cu acest nume (“Qui sont les couples heureux”) de Yvon Dallaire. E cea mai bună carte de psihologie de cuplu pe care am citit-o: cu vreo 40 de  ani de experienţă în domeniu pentru autor, idei simple şi care elimină după părerea mea peste 50% din problemele care apar în mod normal într-un cuplu. (Atunci cand o sa am timp as vrea să traduc cartea şi caut colaboratori (daţi mail dacă vă interesează).

Ideea pentru acest articol e următoarea. După primele luni de “dragoste oarbă şi sexoasă”, începi să îţi dai seama că celălalt e un personaj cu tot felul de detalii deranjante sau cel puţin “bizare”. Şi începe partea a doua a relaţiei, spune autorul, adică lupta pentru putere (puterea de a vedea un meci în linişte) şi lupta pentru dreptate (justiţie).

În ce priveşte lupta pentru dreptate: unii calculează (probabil că oricine calculează) efortul depus şi adus zilnic în comun. E firesc: viaţa în cuplu e solicitantă, cel care face zilnic şi cumpărăturile şi mâncarea îşi doreşte ca celălalt să facă şi el ceva – fie ceva util care completează, fie altceva. Dacă acest calcul nu conţine un echilibru între cei doi, cu timpul apar nişte frustrări care devin o povară tot mai grea şi, mai ales, despre care ţi-e greu să vorbeşti deschis pentru că ai impresia că pari prost sau egoist.

Îmi aduc aminte de ce spuneau călugării din Franţa unde am stat prin anii ‘90: “viaţa comună e ca atunci când ieşi afară iarna: ţi-e frig, îţi freci mâinile şi atunci ţi-e mai cald. Aşa e viaţa comună, după ce ai fost mult timp singur şi ţi-era frig, acum nu mai eşti singur, ţi-e cald, e bine. Doar că, dacă continui să-ţi freci mâinile, începe să se înroşească pielea. Se duce pielea, se duc cartilagiile şi articulaţiile, ajungi la rană în carne vie.“ Asta ar fi imaginea vieţii în comun, în care se adună în timp calcule cu o datorie imensă făcute de micul contabil din mintea fiecăruia din cei doi. “Eu am făcut, tu nu ai făcut, sau “Puteai şi tu să faci”... Etc.

Pare logic. Dar, tocmai, Yvon Dallaire ne spune că cei care au un cuplu fericit funcţionează după o altă logică. În ce priveşte “dreptatea domestică”, se focusează mereu doar pe total: totalul situaţiei, casei, să fie pe plus. Fiecare îşi aduce contribuţia, dar toate astea sunt făcute pentru ca Totalul (casa, căminul sau cuplul) să fie OK, să fie un loc fericit.

Pare greu să uiţi de lista ta lungă de revendicări, dar se pare că asta e şansa la fericire în cuplu: să îţi ridici ochii de pe calculele tale de mic contabil domestic, care te închid puţin cam mult şi puţin cam des în lumea ta şi în cercul tău, şi să vezi că celălalt, care să zicem a beneficiat de susţinerea ta de trei zile încoace, a putut termina un proiect la birou important pentru el, şi acum e plin de bucurie şi împăcat. Să îţi ridici ochii de pe “mine, eu” şi să vezi că “noi” o duce foarte bine, şi chiar nu e nici o tragedie nicăieri.

Până la urmă, ideea autorului francez are ceva legătură cu civilizaţia creştină în care ne mişcăm de vreo 2000 de ani încoace. Trecerea de la “lege” la “iubire”. Noul Testament e plin de îndemnuri de genul “Ati auzit ca s-a spus, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Iar eu va spun, Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa”. Toate astea ar trebui să fie regula de zi cu zi, pe stradă sau la birou, dar mărog: poate e prea greu să ne purtăm așa pe stradă sau poate nu ne interesează Biblia.

Dar măcar la noi acasă: parcă era vorba de dragoste, nu?