Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Sensul vieţii

Submitted by on 1 mai 2014 – 18:14No Comment
Sensul vieţii

Zicea cineva că „timpul este viaţă”. Da, dar uneori timpul e şi moarte: atunci când ceea ce faci nu are nici un sens pentru tine. Trăieşti, respiri, dar pentru mintea ta ceea ce faci, sau acolo unde eşti, nu are nici un sens.

Se poate să nu existe sens, tocmai pentru că se poate să existe sens, iar ambele ipostaze sunt umane, adică diferite de o maşină: o maşină are un scop, „a purpose”, spune agent Smith din filmul Matrix. Omul are ceva mai mult, sens sau non sens. La fel de neaşteptate şi la fel de neînțeles de către un program.

De fapt, dacă timpul e viaţă, înseamnă că timpul nu se poate opri în loc, nu există timp folosit şi timp nefolosit, iar timpul care trece, dacă nu trece ”pentru tine”, nu se încarcă pe un card, nu aşteaptă: deci, sunt două posibilităţi, viaţa se împarte în timp folosit sau timp pierdut.

Ei bine, la nivel de organism, e o regulă a unui faimos nutriţionist de la începutul secolului, V=F-O. Vitalitatea egal Forţa nativă a organismului minus Obstrucţiile, ceea ce el numeşte pe atunci mucus şi azi e numit gluten şi alte chestii care opresc detoxifierea corpului. Dacă organismul are prea multe toxine, prea multe obstrucţii, în scurt timp Vitalitatea merge sub zero.

La nivel de spirit, cred că putem observa situaţiile în care eşti obligat să munceşti ceva ce nu îţi place, pentru bani evident. Una peste alta, rezultatul concret în 24 de ore e că există un timp care ţie nu îti foloseşte.

Putem spune „Tfolosit“ şi „Tpierdut“. Ecuaţia ar fi aşa: Sensul = TF – TP

Dacă TF e mai mic decât TP, mintea merge spre depresie existenţială, nevroză, şi tot aşa mai departe spre ruina de sine.

Acum, să calculăm puţin. Timpul trecut în muncă este Tfolosit dacă îmi oferă:

– sens al activităţii – adică îmi place ce fac. Versiunea clasică a muncii

 – sens al target-ului activităţii – îmi place că fac sponsorizări pentru bolnavi sau copii deşi ce fac concret nu îmi place. Versiunea, zic eu, mai recentă, sau mai adesea întâlnită.

Sunt convins că efectul ecuației e asemănător, adică de aici vin multe boli fiziologice şi depresii – de la un  timp pierdut mult prea mare. Timpul trece fără sens: chiar dacă lucrez, sunt la birou, pentru mintea mea acel timp e o toxină. Se adună toxinele mentale, iar în timp efectul e complet negativ.  

Munca grea nu e o problemă. E un timp folosit. Văd legătura: sap pământul, pentru a pune acolo o centrală de căldură sau o fosă, care apoi mă va ajuta zilnic. Dar când singura legătură între munca mea şi vreun sens e doar banul? Cat timp va dura situația asta care e perfect ne-naturala?

Banul ţine legat sistemul, dar banul nu ţine legată mintea, conexiunile de neuroni şi legătura lor cu inima, amintirile, imaginaţia. Învăţăm să acceptăm situaţii şi evenimente şi decizii doar pentru că vor fi bani la finalul lunii. Nu mai avem respiraţia normală a minţii, care calculează efecte, avantaje şi dezavantaje personale. Care calculează dacă timpul petrecut e un timp folosit pentru mine, pentru istoria mea personală, pentru viaţa mea. Iar după un timp, mintea simte că în sinea mea funcționez pe invers, în jos, că trăiesc şi muncesc dar am trecut de limita în care totalul mergea spre plus, spre un timp folosit. 

Şansa de a reveni la zero e cam aşa: tocmai această situaţie limită în care am ajuns, postmodernă sau post-post modernă sau cum am putea să o numim, are o rezolvare simplă: trudim, dintotdeauna, dar am uitat asta, pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Fie că aducem o pâine pe masă, fie că acolo unde ne aflăm putem fi salvatorii celor din jur. Cu o informaţie bună, cu un gest la momentul potrivit. Prin tot ce facem, cu tot ce facem, vom putea fi de ajutor, măcar o dată pe zi, măcar o dată pe lună, măcar o dată pe an. E destul pentru a avea un sens.

Munca din epoca capitalismului flexibil e o muncă de cele mai multe ori aducătoare de non-sens. Dar reuşim să găsim un sens dacă reuşim să observăm că tocmai această viaţă haotică e aducătoare de sens pretutindeni, de „sensul aproapelui”, sensul bunului samaritean care acum nu mai e doar un rănit la marginea drumului. Toţi suntem mai mult sau mai puţin răniţi, iar tocmai povestea bunului samaritean e şansă noastră a fiecăruia. De ce să stau la un birou pe care îl detesc de la 8 la 16? Pentru a da o vorbă bună.

Pentru a fi gardianul celorlalţi. Al celui de lângă mine. Salvator, în sensul de salvamar sau salvamontist. E singura şansă de a găsi un sens în non-sens.

A existat, oare, vreo altă şansă în istorie? Da, versiunea clasică, să fii meştesugar, tâmplarul sau fierarul satului. Nu era însă la fel? Acum, paradoxal pentru că suferim din lipsa de sens personal, regăsim ceea ce sensul era dintotdeauna, dar nu atât de clar: sens al celuilalt, sens înspre celălalt.

Sensul vieţii a devenit mult mai simplu, mult mai uşor şi clar. Înainte, era sensul pe care îl dădeam eu muncii mele. Lua timp, şi nu era sigur că voi reuşi. Azi, e o simplă săgeată de direcţie, o semnalizare, un apel de 112: la dreapta, la stânga, înainte, în spate. Oriunde cineva, acum, peste două minute, are nevoie de mine. Iar când ai prins gustul acestui sens brutal dar atot-prezent al vieţii, lucrurile revin la normal sau, zic eu, nu mai sunt imposibil de suportat.  

 

 

Comments are closed.