Sfârşit de lume

Criza și temerile de tot felul sunt tot mai numeroase. Chiar dacă planeta nu a explodat încă, așa cum prevăd unii, parcă niciodată nu a fost mai aproape de o catastrofă, iar lucrurile nu par să intre pe un făgaș de liniște clară pentru următorii ani. Nimeni nu știe când va fi asta, dar mulţi ne temem. Cu observaţia că o catastrofă finală era de obicei un scenariu SF: acum a devenit un scenariu foarte real.

Şi de curând am întâlnit un domn care îmi împărtășea temerile și ideile. El se gândea la copilul lui de vreo 11 ani: „pe ce lume s-a născut”! Eu deja mă gândeam la mine, ce să mai vorbim de un posibil copil.

Ce mi se pare tragic în „perspectiva crizei posibile” e faptul că ni se taie orizontul. Viitorul, lucrul până la urmă cel mai important pentru liniștea sufletului. Nu mai știm nici măcar cum vor arăta nepoţii noștri, darmite cum vor trăi ei, nu mai știm să construim cu acea încredere de fundal despre viitor. Greu, ușor, cum o fi, dar să ne putem face niște planuri pe cel puţin 5, 10, 20 de ani… nimic. Berea de seară și plimbarea de Week-End, mai mult nu vedem în faţa ochilor.

Tragic e faptul că prin tot ce știm și auzim.. ni se fură speranţa.

Totuși, e vreo parte bună în criză? Eu zic că da. Undeva în faptul că ni se lărgește conștiinţa.

Faptul că explodează o centrală în Japonia: pe de o parte, ce treabă am eu să știu ce se întâmplă în Japonia, dacă locuiesc undeva într-un sat din Buzău și o duc foarte bine? De ce să îmi intoxic mintea cu știri care nu mă privesc? Pe de altă parte, tocmai aceste știri și faptul că ele ne pot privi pe toţi ne obligă să lărgim conștiinţa până la întreaga planetă, iar de acolo, revenind cu mintea la noi acasă, să lărgim conștiinta despre om, omul de lângă noi, posibilităţile lui și, cel mai important, nevoia de a spera împreună. Criza mondială ne face, paradoxal, mai umani.

Şi mai e ceva: cineva zicea că dacă vine sfârșitul lumii, cei care vor trece prin acea etapă finală vor evolua foarte repede, într-un an cât alţii într-o viaţă. Nu știu dacă e sfârșitul lumii, dar mi se pare că tocmai asta se întâmplă, deja: suntem obligaţi să ne maturizăm spiritual în mod accelerat, să devenim „resemnaţi” în semnul bun adică întelepţi, fără posesivitate și atașament. Epictet e mic copil pe lângă ce se întâmplă azi la ştiri şi pe stradă, dar sunt sigur că i-ar făcea mare plăcere să scrie un Manual în zilele noastre.

Suntem obligaţi să devenim ca niște călugări despre care citeam că se culcau în fiecare seară cu bagajul făcut sub pat, gata de a se muta în alt loc, dacă situaţia o cerea. Şi asta facem toţi deja, fără a fi călugări: de la un job la altul, de la un birou la altul, suntem mereu gata să zburăm în altă parte a orașului sau a lumii. Bagajele devin tot mai mici, dar inima și conștiinţa devin tot mai mari.

Dincolo de faptul că evoluăm forţat și foarte repede, e clar că nu mai putem spera în cineva anume. Nu mai putem aștepta să vină cineva anume (un om, un șef) să schimbe lucrurile, nu ne mai putem baza pe instituţii ne spun sociologii contemporani, cum este Zygmunt Bauman cu afirmaţia „No one is in control”.

În trecut revoluţiile sau mișcările de mase sau marile iniţiative se făceau fie în numele unei idei, fie prin mobilizare, prin acţiune brutală. Una peste alta, cineva venea și chema lumea la acţiune. Acum cred că doar prin conștiinţele personale, adică înainte de orice mobilizare clară, oamenii se vor strânge împreună, dar nu neapărat în numele unei idei, ci în numele unei direcţii extrem de simple: a reface lumea puţin mai bună sau măcar locuibilă.

Deci, chiar dacă e greu, chiar dacă nu putem schimba multe singuri fiind, pentru cei care iau partea bună a crizei, descoperim ca moştenire a prezentului o responsabilitate specială pe care alţii nu au mai simţit-o vreodată. O responsabilitate care nu poate schimba lucrurile, probabil, dar ne poate schimba pe noi înșine. Complet.

Spectacolul schimbărilor la care asistăm neputincioși ne poate face resemnaţi în sensul prost, sau… ne poate face înţelepţi. Putem să reevaluăm foarte repede, ca într-o terapie de grup mondială, valoarea lucrurilor, a prieteniei, a sensului vieţii. Şi în acest sens conștiinţa care ni se lărgește ne poate face înţelepţi și ne poate aduce mult timp în viaţă: timp de calitate, de percepţie.

Dacă ai fi sudor sau veterinar în satul tău de acum vreo două secole, și ai fi trăit așa 50 de ani și poate că ar mai urma să trăieşti 30, înseamnă că vei mai trăi mult? Nu neapărat. Ce vreau sa zic e: dacă însă azi cineva te anunţă că vei mai trăi doar trei ani, dar îţi arată că în acesti trei ani vei simţi pe pielea ta, în mintea ta și în viaţa ta, experienţe, idei, trăiri și sentimente pe care oamenii nu le acumulau nici în zece vieţi, nu înseamnă că vei mai trăi mult?

E o diferenţă între a trăi mult ca timp, și a „trăi mult” ca cei care mor dar spun împăcaţi „E bine, e ok, am trăit „destul”. E o respiraţie a personalităţii care e ascunsă în inima fiecăruia, la fel ca numărul de bătăi de inimă, o respiraţie invizibilă care ne trece la un moment dat de un prag şi dincolo de care spunem « E ok, am fost fericit, pot muri împăcat ». Asta e adevărat, o dovedesc cei care caută să atingă acest sentiment şi nu reuşesc ani de zile.

Indiferent deci de modul în care va evolua scenariul global, filmul care se derulează nu e despre planetă, e despre fiecare dintre noi. Dacă putem să privim lucrurile așa, nu e un film tragic, e un film despre schimbarea personală şi despre finalitate în sensul de percepţie completă asupra condiţiei umane.

În fine, rămâne întrebarea mereu deschisă şi la care nu prea poate nimeni răspunde pentru că suntem cu toţii elevi în acest sens: „De ce tocmai eu în aceste vremuri?” Dacă ar exista o soartă, un sens al faptului că ne-am născut acum și nu într-un peisaj bucolic dintr-un secol trecut, e pur şi simplu faptul că „noi” putem face faţă acestei situaţii. Noi, cei concreţi, cu adresa și familia fiecăruia. De ce trebuie să trec prin toate astea? Pentru că eu, și nu altul din trecut, poate deveni „un om al oamenilor”, un om al conștiinţei universale, și nu doar un om din trecut, adică un om moral pentru casa, căţelul și primarul din satul lui – şi atât.

Pentru că mi s-a oferit șansa, iar șansa mea începe din clipa în care îmi dau seama de această șansă, de a trăi o viaţă mai intensă decât a trăit oricine altcineva în istorie. O intensitate spirituală care devine totodată înţelepciune. E o șansă disponibilă gratuit la orice pauză de cafea în care îmi ridic două clipe ochii în sus, încerc să mă extrag din mijlocul acestui „cocktail de haos mondial” care a devenit viaţa noastră cea absurdă de toate zilele, şi îmi dau iarăşi seama, dar cu un procent de convingere în plus, că… nu am nici o şansă.

Am doar şansa de a fi aici, « prezent », dar fără scăpare.

Şi trebuie să îi caut pe cei care şi-au dat şi ei seama de asta. Împreună, poate că vom deveni o scăpare.