Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Singurătatea artistului de cursă lungă

Submitted by on 24 noiembrie 2015 – 18:28No Comment
Singurătatea artistului de cursă lungă

Dintotdeauna mi s-a părut că e ceva comun între psihologia unui călugăr, a unui spion, şi să zicem a unei gheișe. Călugări am cunoscut in realitate, ani de zile, spioni şi gheişe chiar nu am cunoscut – sau poate nu ştiam eu – şi deci mă voi referi pentru ultimele două categorii la imaginarul din filme, romane şi ce ne imaginăm toţi că ar putea fi una şi alta din aceste două categorii.

Ce m-a atras la călugări este o simplitate care se cere muncită ani de zile. Oricine are o masă din lemn, Ikea au şi ei o masă din lemn, dar masa din lemn nu te face călugăr. Când vezi filmul Le Grand Silence, cu privirile călugărilor de la Grande Chartreuse din Alpi, simţi că sunt acolo nişte oameni care au devenit bufniţe pentru ceilalţi oameni, pentru că s-au apropiat prea mult de lumină. S-au detaşat de dorinţele fireşti ale inimii si corpului. Complet, … dar nu chiar sută la sută complet. Minunea e că şi-au păstrat undeva un procent, şi-au păstrat şi inima, şi corpul, cumva cu sfiiciune, ca un martor a ceva ce ochii altora nu vor vedea niciodată. Şi doar după nişte ani am înţeles că ce văzusem eu în călugării creştini, dominicani, benedictini, franciscani, e ceva ce găseşti la fel de bine în călugării budişti, sau în profesioniştii de top, şi anume o artă a detaşării. Care nu are de-a face cu esenţa vieţii de călugăr creştin.

Apoi am văzut filme cu spioni. Când spun spioni, mă refer de fapt la personaje ca Jason Bourne de exemplu, care au în mare două feluri de detaşări. De proiecte şi planuri, adică e gata să sară într-o barcă în loc de maşină, şi apoi de inimă: trece mai departe, chiar dacă are o simpatie sau o preferinţă personală, pentru a-şi împlini misiunea. Detaşare, deci, care nu e rupere completă. Un spion care ar rămâne complet fără inima nu ar mai putea juca jocul social pe care îl joacă. E un drum pe un fir de aţă, pentru inimă, iar unora asta reuşeşte. Să fie acolo, dar să nu se implice.

Spionii şi gheişele din filme sunt o metaforă a detaşării emoţionale. Detaşare de acţiune, in cazul spionului, de relaţie în cazul gheişei. Spionul şi prostituata de lux sunt cumva complementari ca metafore a unei detaşării extreme de ceea ce face viaţa normală a omului – activitate profesională şi dragoste.

Am vorbit de a treia categorie, de prostituate de lux, pentru a continua discuţia pe ideea generală de erotism ca dorinţă amânată. Zicea cineva asta, că erotismul e arta de a amâna dorinţa, aşa ceva. Ciudat, să aţâţi speranţa prin amânarea împlinirii dorinţei. Din pacate sau din fericire, aşa funcţionează.

Ei bine, despre asta e mare parte din lumea modernă şi postmodernă, marile oraşe noaptea şi mansardele din Paris luminate seara. Crezi că vei întâlni în fine partida vietii, noaptea vieţii, chestia vieţii tale. După colţ. Realizarea dorinţei se amână, încă, o seară, încă un stagiu, încă un an, nu contează, tu aştepţi. Şi speri. Şi, sperând, te cizelezi.

Înveţi să te mişti între nişte oameni care nu îţi oferă tot, şi cărora tu nu le oferi tot, dar ştii, ştiţi amândoi şi fiecare, că oricând poţi oferi sau primi totul. Dar nu încă. Oraşele, pentru Richard Senett, sunt « acele aşezări în care necunoscuţii se pot întâlni în calitate de necunoscuţi ». Deci păstrează flirtul ca posibil, şi nu eşti în stare de agresiune sau violenţă iminentă, dar nici flirtul în nici un caz nu e iminent, totuşi e posibil la orice nou colţ de stradă sau de Week-End. Tocmai acest « posibil ascuns dar atotprezent » dă magia marilor oraşe, o magie care te poate ţine captiv ani şi ani zile, poate chiar o viaţă întreagă. Eternul « flaneur ».  

Detaşare, renunţare dar fără rupere completă, continuare de a trăi separat dar nu rupt de sentimentele sau planurile tale. Asta e condiţia noastră a tuturor, în foarte multe cazuri, locuri, momente. Şi e o condiţie monastică laică. Adică, monahul clasic împlinea cel mai bine sintagma « creştinul e în lume, dar nu e din lume ». Omul de azi nu e în lume, dar nu e din altă lume cum era creştinul, e doar « din lumea lui proprie, deşi rămâne în lume ». Sintagma e inversată complet, deşi disonanţa psihologică pare la fel de greu de suportat. Şi toţi căutăm pacea, umărul pe care să ne odihnim, sfârşitul acestei disonanţe care ne apasă în tot timpul vieţii noastre, ani de zile, din prea multă şi imposibil de înlăturat singurătate.

Iar ceea ce categoriile extreme de mai sus conţin în comun, este ceva ce ni se întâmplă tuturor. Ne detaşăm de lucruri, ne cizelăm, şi de cele mai multe ori acceptăm de sute, de mii de ori că lumea nu e cum credeam, sau o relaţie nu e cum credeam. Fenomenul care ne educă, ne modelează şi care ne face înduioşători e suma de acceptări prin care am trecut, care erau să ne omoare, cum zice Nietzsche, dar nu ne-au omorât, şi atunci ele ne fac mai frumoşi. Aceste acceptări, mergând până la un fel de resemnare metafizică sau o filosofie foarte sofisticată despre gândirea slabă şi viaţa fără ataşamente, la unii, este cu adevărat ceva seducător. Nu ai în faţa nişte animale de jug, nişte muncitori transpiraţi şi fără minte, ci ai în faţa ta nişte oameni care ştiu să apercieze o glumă bună, o poveste bine plasată, nişte oameni care în sensul cel mai corect şi complet sunt fini. Da, sunt fini. Întrebarea e doar.. ce fac cu acest rafinament al gesturilor, acţiunilor, dorinţelor? Duce undeva tot acest joc diplomatic deo viaţă întreagă?

Sefi sau şefe de departament, scriitori, publicitari, şefi de birou, funcţionari mici sau mari, vezi pretutindeni oameni pe care îi admiri în lupta lor de ani de zile pentru a rezista mai departe, aşa cum se poate, pentru a fi, măcar o dată pe săptămână, sau pe lună, om. Un om poate util, poate bun, măcar un om care nu e rău. Munca de a supravieţui într-o instituţie sau companie privată, prin relaţii care ne plac sau nu, fără a ne distruge psihic, dar nici emoţional, a rămâne pe un fel de fir fin de echilibru, e tot o muncă admirabilă. În sine, ca performanţă.

Poate că nu era utilă toată această muncă, tot acest efort, poate că în continuare nu este util, poate că tot acest joc trebuie sau trebuia oprit şi trebuia de mult să fugim toţi in munti. Pe moment, el există, şi ne cizelează personalităţile.

Iar personalităţile, de multe, ori, devin seducătoare.

Sunt cei care ne plac pentru că s-au cizelat, se vede din fiecare gest şi cuvânt o experienţă de ani de zile. Alţii, au adunat şi o poveste al lor, sunt personajele din filmele lui Jim Jarmsuch, de exemplu, ataşanţi şi înduioşători tocmai în felul în care sunt bizari, originali, ireductibili la o regulă comună de viaţă. Au construit o poveste, au aruncat restul poveştilor, iar povestea lor completă, deşi incompletă în sens de Ikea, le dă aerul, măcar, că sunt fericiţi. Şi ne pune pe gânduri.

Totuşi, a te defini prin ce faci este ok ? Adevărata misiune, în creştinism, de exemplu, nu este tot una cu identiatea relaţională. Apostolul Pavel, de exemplu, primeşte o misiune de la Cristos, pe drumul de la Damasc, de a fi apostolul neamurilor, dar primeşte şi relatia de iubire cu Cristos. Sunt două lucruri. Iar Cristos il trimite în misiune.

Azi, cine mai e trimis în misiune de Cineva pe care il admiră? Rar avem acest privilegiu, să ne admirăm şeful sau patronul. Primim misiunea, delegaţia, fişa de post, dar uneori detestăm misiunea, alteori detestăm pe cel care ne trimite în misiune. Suntem nevoiţi să o implinim, cu sânge rece.

Unde să ne punem inima, unde să ne odihnim inima? Nu avem unde. Dacă am iubi sursa misiunii, sau am iubi misiunea, am putea sa ne odihnim la gândul că facem bine misiunea şi că ne place să facem asta. Dar altfel, tot ce putem face ca să nu înebunim, e să facem bine ce avem de făcut, păstrând mereu un colţ de inimă pentru a spune, la o bere sau o cafea, că… viaţa noastră e în altă parte.

Un paradox la fel de greu de dus ca la spioni sau la gheişe. De dimineaţa până seara faci « ceva », dar la o destăinuire de seară afirmi calm şi sigur că viaţa ta e in altă parte decât acel ceva. Atunci, de ce mai faci acel ceva?

Acest joc dublu nu e doar seara, sâmbăta, e mereu, e în modul în care tratăm subordonaţii sau superiorii, în modul in care luăm decizii sau participăm la grupuri. Ne cizelam ca posibili parteneri, posibili prieteni, posibili… dar totuşi cu viaţa în altă parte.

După nişte ani, am adunat imaginile acestea cu călugăr, spion, prostituată de lux, în ceva care explică mai bine ce vreau să spun. Şi anume mi-am dat seama că acest fel de muncă cu sinele, voită sau nevoită, e în sine o artă.

O creaţie imensă şi permanentă de sine.

Iar aceşti oameni care ne înconjoară sunt artişti în sensul cel mai plin al cuvântului.

Nu creativi, nu artizani, ci artişti.

Viaţa socială şi profesională, în ce are mai bun sau mai precis în ce are mai semnificativ, a devenit o operă de artă. Individuală, dar şi colectivă.

Oamenii se rafinează, lucrează la ei sau se lasă transformaţi de viaţă, au plărerea de a spune intr-o propozitie mai mult decât spun alţii în trei ore de pălăvrăgeală, de a transmite acele posibile eventuale subînţelesuri care se repercutează la nesfârşit.

Tyker spunea « What are we? Consumers ». Asta e ce se vede din afară. Ce se întâmplă în interiorul psihicului e că suntem artişti. Life-designers. Suntem sculptori de personalitate, prelucrători ai psihicului, suntem maeştrii modelării prin lut a spiritului, a atitudinilor, a conduitei şi comportamentelor. Alegem, asamblăm, aranjăm, decorăm, nu doar casele dar şi cuvintele, gesturile, succesiunile de gesturi, muncim la noi la fel de hotărât cum muncea Michelangelo la David al lui. Cu un scop foarte clar, să iasă din toate astea o statuie frumoasă sau cel putin remarcabilă. Şi asta pentru că, din păcate, alt scop nu prea pare să existe.

Iar toţi « artiştii personali » pe care îi întâlnim, cu un brand reuşit, sau nu, recunoscut, sau nu, sunt seducători. Pentru că sunt oameni care au amânat, în felul lor, mii de realizări, ale dorinţelor lor, nu neapărat sexuale sau erotice, dar au amânat. Iar asta e ceva seducător. Moraliştii care se plâng că lumea noastră e hiper-sexualizată de la reclame până la haine prea incitante, nu înţeleg că lumea noastră oricum e eroticizată la maximum, orice i-ar face, pentru că, pentru a parafraza pe Cioran, azi sexul cu un necunoscut ar veni oricum întotdeauna prea târziu, pentru că fiecare dintre noi a înmagazinat mult prea multă acceptare şi amânare. Ne dorim un loc, un umăr pe care să uităm o clipă de tot acest munte de reacţii grele, dureroase, din care ne-am construit ani de zile.

Viaţa e ca un flirt niciodată finalizat, ca sa spunem aşa, iar asta nu ne ocupă tot timpul, mai degrabă ne ţine treji. Vrem să vedem cum se va termină povestea, chiar dacă asta durează deja de cinci ani, zece ani, cum se va termina povestea unei companii sau a unei agenţii de publicitate luată de la zero.

Flirtul în schimb nu e niciodată finalizat pentru că jocul s-ar termina, şi mai ales pentru că finalizarea lui devine cvasi-imposibilă. Fineţea de interpretare, de comparaţie, de ştiinţă a muzicii, a codurilor de îmbrăcare sau altele la care ajung unii, devine pana la urma opresivă pentru cineva car vrea sa fie prietenul sau partenerul tău. Suntem ca cei care au un doctorat şi vor să se angajeze la kebap. Nu ne mai primeşte nimeni în relaţii sincere şi directe pentru că am invatat prea multe despre cum ar trebui să fie o relaţie.

Acum, in toate filmele, cu spioni ziceam, sau şi gheişe, există un happy-end. Inima învie, la un moment dat. Sau câştigă războiul cu restul ne-inimii. In acest sens că acei oameni acceptă la un moment dat că opera lor, lucrarea lor la ei înşişi, chiar dacă e de cursă lungă, e o capcană cu atât mai mare cu cât e mai strălucitoare.

La capătul disperării, cei care au păstrat doar un colţ sfios de inimă în colţul unei construcţii fără suflet, ei bine sunt tocmai cei care se pot lăsa câstigaţi, cei care îşi pot preda inima. Cei care pot trăda brusc şi neaşteptat tot ce erau şi tot ce « s-au construit » în ani de zile.

Să dai la o parte inima, să o faci mică, să o faci măruntă, ştearsă, pentru mult timp e ceva rău. Dar atenţie, oamenii ăştia fără inimă sunt cei mai gata de a avea inima plină de speranţă. Tocmai pentru că ea e într-un colţ, e toată acolo unde e, ei bine cu puţin jăratec acea inimă poate să dea foc la întreaga coşmelie.

Cat durează, pentru fiecare, acele CV-uri de « adult strălucitor şi singur » pe la 35 de ani?

Nu stiu, şi ştiu că e păcat să pui complet între paranteze tot ce ai adunat şi să te indragosteşti idiot, de o idoată, doar ca să scapi de propria singurătate. Nu asta e morala poveştii.

Morala poveştii e mai întâi că aceşti oameni singuri şi care au lucrat la ei au pregatit o intâlnire pe masură, pentru că doar ei pot « zari » – e foarte frumos cuvântul – pe cineva care are « gradul, gaoanele si experienta » lor. Tot acest drum a fost facut pentru a putea zari pe ciena care altfel nu ar fi putut fi zarit. E teza din cartea mea Cinci minute la o cafea.

Sau,  îşi dau demisia şi se apucă de ceva care le place şi e important pentru ei.  

Sau, se apucă să ajute oamenii. Copiii, adolescenţii, bătrânii, şomerii.

Intr-un fel sau altul, salvarea vine de la regăsirea vieţii ca misiune pentru ceilalti, nu ca operă de artă pentru sine.

Prin urmare, indiferent că acesti oameni se salveaza prin iubire, daruire sau pasine, testul vietii lor, probabil al nostru al tuturor, e un test legat de renunţarea la propria operă de artă.

O operă de artă lucrată ani de zile… e greu să o arunci la coş în cinci minute. Dar, mai ales, când ai lucrat la tine, şi eşti parte a unei companii, instituţii, agenţii, nu e greu doar sa o ieie e la zero.

Dar, repet si rezum, oamenii care fac ceva mai deosebit şi ies din rând, azi, sunt de fapt artişti ai sinelui. Iar oamenii – aceiaşi dar nu neapărat aceiaşi  – care găsesc fericirea în aceste condiţii sunt cei care sacrifică apoi această arta a sinelui, sau sunt capabili să se detaşeze, in fine, chiar si de ea, de propria structură internă, pentru a deschide ochii într-o lume nouă, in care totul – relaţiile dar şi activităţile – pot fi ceva nou, ca la 15 ani.  

Marea iniţiere care ni se cere la 18 ani e de fapt una artistică – să sune bine cv-ul, să ciripim bine în engleză, să ne conformăm în limite normale unui birou sau grup fără să facem valuri. Lucrul la noi inşine. Iar apoi, pe la 40 de ani, vârful maturităţii e să devenim capabili să renunţăm la frumuseţea şi seducţia parcursului de lucrare de sine, să ieşim o clipă din lucrarea de creaţie de sine, fără să o abandonăm. Să trecem prin ultima acceptare, cea care aduce eliberarea: să reuşim să rămânem « în acest oraş de artişti, dar să nu mai fim « din » el, nici pentru el».

Comments are closed.