Şocul prezentului. O radiografie ȋn trei puncte a omului 2025

A scris Toffler un Soc al viitorului, o parte din lucrurile scrise de el s-au realizat, altele nu, dar direcția principalǎ la care am ajuns, o crizǎ şi o descurajare generalǎ, ei bine nu era ȋn plan. Este clar cǎ am ajuns sǎ trǎim ȋntr-un haos la toate nivelele, nu doar economic ci un haos care se rǎspândeşte pe toate canalele vieții, la fel ca Nimic-ul din Povestea fǎrǎ Sfârşit a lui Michael Ende. Nu vreau sǎ vorbesc aici despre cauzele acestei situații actuale.

Crizele economice care ne ȋncurcǎ şi ne ȋncetinesc pot fi privite cu o altǎ lupǎ: concret, stǎm pe loc, suntem blocați. Ca ȋntr-un nisip mişcǎtor. Nu doar cǎ suntem blocați, dar ordinea ȋn care lucrurile s-ar repara ne scapǎ de sub control. Refac ceva la job şi mi se stricǎ relația. Restabilesc sǎnǎtatea copilului şi mǎ cert cu vecinul. Îmi fac ordine ȋn casǎ şi mi se stricǎ maşina. Ghinion? Dezorganizare? Deja am vorbit cu unii şi alții, nu e doar situația mea. Se vede cu ochiul liber cǎ ne ȋnvârtim ȋn cerc şi cǎ pare, dacǎ eşti atent, cǎ acest lucru e ca un test pe care trebuie sǎ ȋl dǎm toți, ca oameni. Incerc ȋn acest text o interpretare sociologicǎ şi mai ales teologicǎ a acestei situații, ȋncerc sǎ ridic analiza puțin deasupra simplei observații a ce se ȋntâmplǎ.

Mai precis, o sǎ pun mai jos cele trei concluzii la care am ajuns legat de aceastǎ situație.

Dar, mai ȋntâi, o imagine. Imaginea de blocaj, de mlaştinǎ, am vǎzut-o deja foarte clar ȋn minunatul Fight Club, şi apoi ȋn alte filme sau expresii artistice. Dar am mai vǎzut o imagine, la cineva care vorbea despre un om care e prins ȋntr-o plasǎ, un nǎvod de prins peşti. Cu gǎuri, care permit sǎ mişti, dar nu poți ȋnainta. Doar te zbați, şi degeaba te zbați. De fapt, bați pasul pe loc.

Ei bine, imaginea omului din nǎvod vine de la cel mai mare maestru de rugǎciune al secolului XX, din Franța, deşi era elvețian, numit simplu Pere Jerome. Are mai multe cǎrți despre drumul cǎlugǎrului cistercian spre Dumnezeu. Iar imaginea cu nǎvodul este pentru el imaginea a ce face cu Dumnezeu cu misticul, dupǎ un timp de viațǎ trǎitǎ ȋn mǎnǎstire. Când intri ȋn mǎnǎstire vreo cinci ani te simți “tare”, renunți la țigǎri şi muzicǎ, ai impresia cǎ eşti deja sfântul Antonie cel Mare ȋn luptǎ cu dracii. Apoi, Dumnezeu te bagǎ ȋn nişte situații şi stǎri ȋn care nu mai faci progrese. Nu ai ce face. Trebuie sǎ aştepți sǎ treacǎ. Desigur, aştepți dar trebuie sǎ te prinzi de ceva. Ceva esențial despre tine, şi mai ales despre Dumnezeu.

Socant e faptul cǎ imaginea stǎrilor mistice avansate se potriveşte perfect cu ce transmite Fight Club sau alte mesaje care aparent nu au treabǎ cu religia. Totuşi au treabǎ cu religia, pentru cǎ e posibil ca oamenii de azi sǎ fie trecuți prin sita transformǎrii sufleteşti, cǎ sunt sau nu cǎlugǎri, religioşi cu acte sau nu. E posibil ca nǎvodul sǎ fie aruncat peste noi toți, şi aşa citesc eu crizele economice care ne bareazǎ drumul fix când ne e viața mai dragǎ.

Si acum ajung la cele trei concluzii.

1. Prima: nu mai repara ȋn dreapta, aşteaptǎ sǎ se repare ȋn stânga. Cum spuneam, repari casa dar ți se stricǎ maşina. Si vrei, desigur, sǎ repari acum maşina. Dar situația se complicǎ tot mai mult. E doar o imagine pentru a spune cǎ este momentul sǎ ȋnvǎțǎm sǎ aşteptǎm: avem şi veşti bune. Unele foarte bune. Dar ele nu mai apar atunci când ne-ar plǎcea: chiar şi veştile bune apar când nu ne aşteptǎm, când am vrea sǎ auzim o altǎ veste bunǎ. Ei bine, pare cǎ e momentul sǎ ȋnvǎțǎm o flexibilitate care depǎşeşte şi pe cea a tipului din Fight Club. Sǎ ne liniştim cu lucrurile stricate ȋn dreapta, şi sǎ ne bucurǎm de reparația din stânga, care apare pe nepusǎ masǎ. Apoi, sǎ nu mai consumǎm toatǎ energia ȋn a repara chestia care nu merge ȋn fațǎ: ceva bun ne aşteaptǎ ȋn spate, ȋn curând.

Un exemplu aparent simplist. Sunt pe lista mea nişte lucruri pe care mi le doresc ȋn aceste luni. Ar mai fi ceva, ceva ce visam de vreo doi ani, adicǎ acolo unde stau nu am la baza drumului spre casǎ un magazin ok, am doar un Auchan imens ȋn care pierzi o orǎ cǎutând un muştar. De mult ȋmi doresc un Lidl ȋn zonǎ, şi pǎrea cǎ se va face ȋntr-un proiect care va dura vreo 2, 3 ani minim. Eram mulțumit şi cu ideea asta. Dar de vreo trei sǎptǎmâni am vǎzut cǎ se face un Lidl chiar acolo unde ȋmi trebuia mie, şi mult mai repede decât aş fi visat, adicǎ luna asta e gata (nu de-asta am scris articolul). Acest magazin mie ȋmi va simplifica enorm viața. E genul de veste bunǎ care nu e cea de pe lista de zi cu zi: de ce sǎ nu o luǎm ca atare?

Invârteala asta ȋn cerc, ȋntre veşti bune şi proaste, trebuie acceptatǎ ca atare. Dacǎ ştim cǎ arta de a fi ȋmpǎcat cu starea ȋn care nu mai poți controla ordinea dintre lucruri e ceva ce nici marii mistici nu reuşeau decât dupǎ ani de zile, ȋncepi sǎ prinzi curaj: pare cǎ ne luǎm pumni ȋn gurǎ zilnic, dar poate cǎ nu ştiam ce fel de om te face tot ce nu te omoarǎ. Poate cǎ ne transformǎm totuşi ȋn ceva mai frumos decât urâciunea din care ne tragem rǎdǎcinile ȋn aceste timpuri.

2. O consecințǎ a faptului cǎ ne ȋnvârtim ȋn cerc este faptul cǎ nu mai putem face planuri ȋn stilul firesc pentru om, care vede undeva un orizont şi calculeazǎ paşii pânǎ ajunge la steaua de departe. Suntem ȋntr-o camera micǎ, ȋn care ferestrele se transformǎ ȋn ziduri, iar din când ȋn când zidurile au porți care se deschid ca prin minune. Dar ajungem apoi ȋntr-o altǎ camerǎ şi nu avem sentimentul cǎ am mers spre vreun orizont sau cǎ am ȋnaintat. Am reuşit totuşi sǎ folosim toate uşile deschise ȋn ultima lunǎ, ultimul an.

Si aici mi se pare iarǎşi cǎ ceva se schimbǎ ȋn univers: nu mai suntem cǎlǎtori spre ceva, suntem supraviețuitori care salveazǎ esențialul. E la fel de important. Chiar dacǎ e mai plǎcut pentru psihologia umanǎ sǎ te imaginezi ȋn drum spre ceva, e la fel de important ca acolo unde eşti sǎ salvezi ce crezi tu cǎ e esențial. Cum spunea D’Artagnan ȋn piesa de teatru radiofonic de când eram mici, de Tudor Muşatescu, “Sunt lucruri pe lume care nu se pot vinde, pentru cǎ sunt de neȋnlocuit: prietenia, onoarea, dragostea”. Chestii din astea.

E o schimbare poate nemaivǎzutǎ ȋn istorie, dacǎ aşa este: faptul cǎ nu mai conteazǎ ȋn ce direcție mergi, pentru cǎ se vor ȋntâmpla oricum prea multe pânǎ ajungi colo, ci conteazǎ modul ȋn care ții cu dinții de anumite lucruri, ca o femeie ȋnsǎrcinatǎ care merge pe drum cu o alta logicǎ decât logica unui curier: ea nu trebuie sǎ ajungǎ undeva, ea trebuie sǎ mai treacǎ o zi cu secretul ei ascuns, şi sǎ nu ȋl piardǎ. Sǎ ȋl ținǎ bine. Dacǎ aceastǎ schimbare e adevǎratǎ, ȋn felul ȋn care o scriu aici, ea explicǎ nu doar dificultatea economicǎ şi socialǎ a zilei, ci şi pe cea mentalǎ: suntem obligați sǎ ne reconfigurǎm complet imaginea de sine şi modul ȋn care trecem prin viațǎ: reuşim atunci când pierdem, ȋnvingem atunci când ratǎm. Adicǎ reuşim atunci când pierdem sau amânǎm anumite ocazii, care ne trec prin viațǎ şi prin fațǎ, pentru cǎ suntem concentrați sǎ pǎstrǎm ceea ce am decis cǎ este esențialul, lucrul de neȋnlocuit, cum spunea D’Artagnan.

3. A treia regulǎ e mai mult o experiențǎ personalǎ, care ține de religia creştinǎ ȋn care mǎ aflu, dar cred ca poate fi extinsǎ. Zice Evanghelia “Nu vǎ preocupați (de griji, de mâncare, de haine, de una sau alta), mai ȋntâi cǎutați Împǎrǎtia şi toate vǎ vor fi adǎugate vouǎ”. Este versetul care a traversat secolele, şi cel care l-a pus cel mai bine ȋn practicǎ pare a fi Francisc din Assisi. Chiar si azi, dacǎ ai un examen, ți-e greu sǎ te rogi sincer lui Dumnezeu, cu inima curatǎ, fǎrǎ sǎ tragi cu coada ochiului la examen şi sǎ transformi aceastǎ rugǎciune ȋntr-un bocet de implorare “Doamne, dǎ sǎ trec”. Când vom putea sǎ cǎutǎm cu adevǎrat Imparatia cerurilor, şi sǎ privm apoi cum ȋn jurul noastru toate celelalte ne sunt adaugate? Când vom putea sǎ ȋnchidem cu adevǎrat ochii, pentru rugǎciune, şi doar apoi sǎ ȋi deschidem, dupǎ ce o clipǎ am uitat de toate grijile?

Ei bine, ideea de a-ti fixa atenția pe esențial, pe voia lui Dumnezeu, mai mult decât pe planul sau jelania pe care i-o aduci lui Dumnezeu, este ce cǎutam şi eu de ani de zile. Am gǎsit exprimat aceastǎ experiențǎ poate cel mai bine ȋn minunata (nu carte, serie de cǎrti) Cartea Cerului (L. Picaretta), despre care o sǎ mai scriu pe site-ul de spiritualitate cutimpsifaratimp.ro când voi putea. Dar iatǎ cǎ anul acesta a fost botezul celui mic, Henri, nǎscut ȋn noiembrie 2024. Si se stie cǎ un botez aduce cadouri mari pentru suflet de la Dumnezeu. Mie mi-a adus aceastǎ posibilitate de a privi curat spre Dumnezeu, fǎrǎ a-i mai cere ce mǎ doare, mǎcar şi pentru o secundǎ.

Am fǎcut asta o datǎ, de douǎ ori, tot fac asta de vreo lunǎ. Nu este ȋncǎ paradisul, ȋncǎ mǎ zbat ȋn nǎvod, din inerție, dar au venit multe lucruri bune pe neaşteptate ȋn viața mea. E şi faptul cǎ am reuşit sǎ contectez analiza de mai sus de la punctele 1 şi 2 cu cerința asta care vine de douǎ mii de ani: “Cǎutați mai ȋntâi Impǎrǎția şi restul vǎ vor fi adǎugate vouǎ”. Iatǎ explicația la care am ajuns: haosul care ne este pâinea de zi cu zi este poate şansa pe care Dumnezeu ne-o dǎ sǎ reuşim şi noi, ca unii mistici, sǎ cǎutǎm mai mult Împǎrǎția lui Dumnezeu. Odatǎ ce vedem cǎ nu mai putem controla noi modul sau mǎcar momentul ȋn care lucrurile de pe lista zilnicǎ se vor rezolva, oricât am ȋncerca, ei bine renunțǎm şi avem un moment de time-out, de pace, ȋn care, cum fac eu acum, mǎcar pentru un minut sau cinci, sǎ facem ridicarea ochilor spre cer fǎrǎ sǎ mai tragem cu coada ochiului la ce ne doare.

Asta e regula 3: haosul de azi e şansa de a vedea esențialul cu ochii curați. Altfel spus, pacea sau ce ne dǎ pacea, e ceva care ar trebui sǎ fie prioritar chiar dacǎ am reuşi sǎ rezolvǎm problemele zilnice sau chiar şi dacǎ am reuşi! Iar azi, pentru cǎ nu reuşim, pentru cǎ ne ȋnvârtim ȋn cerc, de fapt ne putem bucura de o pace eliberatǎ chiar şi de confortul nostru mental cel mai prețios, - satisfacția cǎ am rezolvat una sau alta.

Din experiența mea, acest exercițiu de inimǎ curatǎ pune ȋn mişcare toata bunǎtatea si generozitatea lui Dumnezeu. Si chiar dacǎ nu ar bate generozitatea divinǎ la uşǎ ȋn urmǎtoarele cinci minute (deşi o face ȋntotdeauna), avem zic eu şansa de a simți adevǎrata libertate: sǎ ne tragem putin deoparte, sǎ credem cu ochii ȋnchişi cǎ toate celelalte ne vor fi adǎugate, dar pe Deasupra. Adicǎ, vor fi adǎugate ca forme peste fond. Avem libertatea de regǎsi adevǎrata comoarǎ, fondul, lucrurile care țin lumea asta ȋnchegatǎ, şi fǎrǎ de care celelalte nu sunt decât o spoialǎ zǎngǎnitoare. Avem ocazia de a ȋntrezǎri, clar şi evident, ceea ce de obicei nu e evident, ceea ce e ȋn adâncuri, şi care nu se poate vinde pentru cǎ este de neȋnlocuit. Un copil, un bebeluş, un prieten, un proiect care e frumos orice ar fi, prietenia lui Dumnezeu.

Foto: Henri, al treilea copil al nostru, la 2 luni si jumatate.