Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Soldatul necunoscut din metrou

Submitted by on 20 ianuarie 2015 – 10:10No Comment
Soldatul necunoscut din metrou

Sunt filme cu eroi, gladiatori sau soldaţi care luptă pentru „ceva”. Şi sunt oameni care au luptat pentru ceva, se zice „o cauză”, oricum au avut o viaţă cel puţin aventuroasă. Poate că doar eu sunt mare fan de filme de aventuri cu muzica de Hans Zimmer, dar măcar din când în când mă gândesc: bunicul meu a stat 18 ani în închisoare pentru un crez al lui, alţii la fel, sau alţii încă s-au luptat cu nemţi, cu ruși, cu turci, mărog au trecut prin acele experienţe limită în care te descoperi ca niciunde altundeva.

Noi cu cine ne-am luptat? Faţă de poveștile din trecut, poveștile de azi au tot ce vrei dar le lipsește un singur lucru: măreţia. (Fără să îmi doresc să fie război, nu mă refer la război ci la sentimentul de pasiune, zel, sacrificiu spectaculos, și efort care să merite, mai ales). Sigur, mai e din când în când cineva care reușește să construiască un spital sau să reformeze din temelii un liceu sau o instituţie, bravo, e ceva foarte greu, dar majoritatea dintre noi suntem eroi mai mult în minte.

Iar acolo chiar suntem.

La nivelul reacţiilor mentale, al sacrificiilor neștiute și nevăzute de nimeni. Facem acte de eroism la fiecare pas: a zâmbi în metrou când ești prea obosit măcar ca să știi unde trebuie să cobori. A citi o carte măcar cinci minute pe zi, acel cinci minute gratuit și intelectual, când știi că nu ai timp nici măcar să strângi vasele după o masă pe care nu ai avut timp să o faci, ci ai cumpărat-o transpirat de la „Magazinul de resturi alimentare” din colţ.  A lua iar drumul unui simplu bulevard care pare un drum sub bombardament: ieri mergea lângă mine un tip care probabil aterizase din altă parte a lumii, și zicea la telefon „Domnule București-ul ăsta cât e de mic e mai gălăgios decât tot New-York-ul, zici că permanent a fost aruncată o bombă atomică peste el.”

Dar laurii nu îi ia nimeni pentru că aceste acţiuni sunt fără recompensă socială. Situaţia seamnănă un pic cu istoria bisericii creștine, în care după perioadele primilor martiri și a altor personaje să zicem spectaculoase, au apărut călugării sau sihaștrii din Egipt, care trăiau măreţ în gesturi mici, în singurătate, fără să mai vadă lumea nimic din eventualul efort pe care îl făceau.

Vorbesc de acest exemplu pentru că până la urmă despre „martiri” e vorba: la capitolul sens al vieţii. Dacă e greu să mori pentru o mare cauză, nu e și mai greu să trăiești fără nici o urmă de mare cauză? Scena din Fight Club e mereu actuală: „We’re the middle children of history, man. No purpose or place. We have no Great War. No Great Depression. Our Great War’s a spiritual war. Our Great Depression is our lives”. Altfel spus, în trecut întrebarea era „pentru ce murim, cum murim”? Azi ea devine: „pentru ce naiba trăim?” Şi fiecare zi e un fel de moarte, deloc glorioasă, dar la fel de meritorie.

Fiecare zi în care continui să te scoli, să te speli și să te îmbraci frumos deși îţi detești șeful, colegul sau ocupaţia. Continui să lași loc unei bătrâne deși viaţa ta e undeva departe în minte, sau în cardul bancar, între niște calcule mentale care nu au absolut nimic măreţ – dar au meritoriu simplul fapt că continui să joci jocul.

De aceea șansa de a da un sens la toate astea e conceptul de Meritoriu. Nu poate fi calculat, măsurat, dar el există. Şi de mult am în plan să scriu o carte întreaga despre miile de situaţii în care nu te-a văzut nimeni, dar… poate că ai fost erou? Poate că nu, dar e sigur că ce ai făcut a fost în cea mai mare măsură Meritoriu.

Mult mai meritoriu, poate, decât ce făcea Ahile pe vremea grecilor. Ahile de-abia aștepta să moară „frumos”, așa o dată pe an sau o dată pe viaţă, când „se punea ţara la cale” de o mare bătălie, dar poate că miile de momente meritorii care fac o săptămână normală a omului cu metrou și televizor sunt de mii de ori mai grele, mai pline de sacrificiu decât pregătirea glorioasă a lui Ahile pentru moarte. În plus, pe noi nu ne așteaptă o moarte glorioasă, ne așteaptă fie concedierea, fie uitarea, fie cancerul și pensionarea – ce poate fi mai puţin glorios?

Şi cine ar fi „observatorul”, zeul care poate da note bune la această arenă plină de oameni dar lipsită de orice aplauze? Măcar atât, măcar să existe cineva care ne observă, și dă un fel de note cu care ne putem mândri, chiar și în secret, din când în când.

Observatorul probabil că suntem fiecare dintre noi, și ar trebui să regăsim azi sensul unui orgoliu sănătos. Poate că o doctrină foarte exagerată creștină ne face să fugim de orgoliu, mândrie, deși nu are rost în acest caz. Trebuie să recunoaștem că o zi, o singură zi de azi e mai grea decât o bătălie întreagă de pe vremea eroilor.

Trebuie să ne iubim pe noi inșine atunci când ne oprim la o cafea, să nu ne temem să ne lăudăm pentru simplul fapt – eroic – că am rămas întregi la minte și nu am demisionat. Observatorul, sunt stelele, scrumierele teraselor și canapelele unde ne odihnim – acele locuri unde ne oprim, ca un soldat care are o clipă de pauză, lasă pușca jos și se bucură de o bucată de ciocolată și un somn de zece minute.

Observatorul, sunt clipele în care dai mâna cu un alt erou, pentru că sunt mii de astfel de eroi pretutindeni – eroi ai stresului, ai solicitării, ai atenţiei mult prea distributive, ai anxietăţii. Observatorul sunt clipele în care găsești lângă tine pe un altul care nu a dezertat.

Obervatorul, e credinţa care nu poate fi măsurată sau scrisă în CV, dar singura adevărată faţă de orice se spune în studii, articole și opinii, credinţa că de la un timp încoace, a lua drumul metroului de dimineaţă a devenit un act eroic. Credinţa că în fiecare dintre noi e ascuns un erou, care crește zilnic și devine mai puternic, mai deschis la lume și greutăţi, cu atât mai puternic cu cât nu dezertează pentru a cădea în resemnare, droguri, depresie.

Dacă jocul social actual s-ar opri brusc, ca într-un film care se termină și ieși din sală la soare, cu ce am rămâne din tot acest carusel de publicitate-competiţie-responsabilitate administrativă monstruoasă? Care e diploma cu care ne-am putea așeza la o cafea? Păi, tocmai asta, diploma de erou: faptul că nu am demisionat, că am rămas în viaţă mental, deși am trecut probabil prin cele mai grele situaţii spirituale prin care au trecut vreodată oamenii – nu individual, ci la nivel de grup, de societate.

La ce mă ajută să știu că sunt un erou? Păi, adevărul ajută cel mai mult în viaţă. Iar adevărul că fiecare dintre noi e un erou ascuns nu mi-l poate spune nimeni: trebuie să îl văd eu.

De fapt, adevăratul moment în care câștigi războiul de azi e clipa în care îţi dai seama că ești un erou. Fără să-ţi mai fie teamă să afirmi asta.

Iar atunci, deși bombardamentul continuă în jurul tău, pe stradă sau pe Net sau în birou, în sinea ta te liniștești.

Şi pleci din nou la luptă, cu viziunea corectă a cine ești tu de fapt în mijlocul regimentului de oameni care coboară alături de tine scările spre metrou.  

Comments are closed.