Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Cuplu, Spiritualitate

„Speranţa în relaţie”. De ce ţinem cu dinţii de o relaţie nepotrivită mai bine de zece ani?

Submitted by on 9 februarie 2015 – 14:212 Comments
„Speranţa în relaţie”. De ce ţinem cu dinţii de o relaţie nepotrivită mai bine de zece ani?

Fenomenul duratei interminabile a unei relaţii nepotrivite ascunde alte întrebări: cât timp aștepţi ca partenerul tău să se schimbe? De ce vrei să îţi schimbi partenerul? De ce aștepţi ceea ce nu poate dovedi nimeni că se va întâmpla vreodată?

Toate astea sunt legate de ceea ce numesc eu „speranţa în relaţie”. Un sentiment greu de definit și mai ales greu de controlat (e greu de controlat apariţia lui și mai ales momentul în care el se termină), un sentiment care explică zic eu graficul a foarte multe relaţii pe care din exterior nu le mai întelege nimeni – nici cei care le trăiesc, nici prietenii, nici familia.

Astfel, o relaţie, chiar dacă a început deja oficial, are nevoie de niște „fire nevăzute”, de niște sentimente mai rar scrise în filmele clasice despre dragoste, sentimente care uneori sunt prezente, alteori nu. De exemplu, încrederea. Poţi începe o „super-relaţie”, toate elementele de bază „sunt acolo”, dar lipsește încrederea, în celălalt sau în viitorul relaţiei. Sigur, asta nu e ceva rău, poate că încrederea nu e încă prezentă, poate că ea trebuie construită, trebuie să apară. Iar când apare încrederea în relaţie, mulţi simt că… e momentul să se căsătorească. Dintr-o dată nu le mai e frică de celălalt, de partener, de „omul de lângă”, ba chiar își doresc, acum, o intimitate mai puternică, de foarte lungă durată. (Ar trebui făcută o analiză, de la caz, la caz, dacă această nouă încredere justifică dorinţa de căsătorie sau e doar un nou stadiu firesc al unei relaţii).

Între toate aceste forme de încredere care apar într-o relaţie care e mai mult decât flirt de rutină, firul cel mai important cred că este o încredere pe care eu o definesc ca „speranţă în relaţie”. Povești de genul „timp de cinci ani am sperat că o să se schimbe, acum nu mai sper. De azi nu mai cred în relaţie”.

Trecerea de la „credinţă” (încredere) în relaţie la „speranţă” în relaţie, de la credinţă la speranţă, ca termeni, e foarte ușor de făcut, dar speranţa, aici ca și în teologia creștină, e un pas în plus faţă de credinţă: e o credinţă spre invizibil, spre viitor, spre „orice-ar fi”. Whatever it takes. Credinţa e în cel de acum, din faţa mea, speranţa e zona de credinţă care înglobează și viitorul, cele bune și cele rele, neprevăzutul și accidentalul, ocolurile și întârzierile.

Dar, ca și la credinţa din teologie, speranţa e bazată totuși pe ceva, nu pleacă din „nimic”. Aici intervine o discuţie să zicem filosofică despre… se justifică speranţa ta, se justifică acel lucru pe care ea se bazează? Tocmai că în mod fundamental asta e o discuţie inutilă, pentru că propriul speranţei e acela de a fi o trambulină, un „ceva” de pe care sari, în sus spre cer sau de la baza piscinei te ridici spre aerul de deasupra apei. Fenomenul straniu al speranţei nu e „justificarea politic corectă” sau „justificarea psihologic corectă” a punctului de unde a plecat, ci tocmai dinamica ascunsă, puterea de proiectare înspre viitor pe care o are.

De aceea poţi fi convins de importanta unor detalii care pentru ceilalți par complet irelevante pentru relația ta sau o pentru o relatie in general. Altfel spus, acest tip de sentiment, indiferent că e justificat sau nu în realitate, e ceva adevărat, e ceva „corect pentru tine”, și nu are legătura cu simplul „falling in love”! Fără să știi foarte bine de ce, tu „speri” în acea relaţie, ceea ce e un sentiment diferit de „a fi îndrăgostit”. E altceva. Sigur, când te îndrăgostești ești puţin orbit, se zice și se știe, asta zice toată lumea, deci poţi face promisiuni fără mare bază.

Dar „speranţa in relaţie” e ceva mai mult, e ceva mai degraba spiritual, legat de alchimia dintre tine si celălalt nu la nivel de atingere sau chimie psihologică, ci la nivel de trecere prin viaţă, la nivel de angajare în lume și între oameni, ea privește modul în care te percepi si te simti tu pe tine in relatie. Alături de acel om ești încrezător, ești „tu”, ești bine în pielea acelei relaţii. Şi atunci suporţi orice, pe termen lung, chair dacă celălalt nu e încă cum ai dori, e bine așa cum e. Preferi un tip fragil, ciudat, beţivan sau sărac lipit, dar care te face să te simţi tu, bine, decât un tip foarte ok aparent dar cu care nu ai aceeași încredere în tine, în viaţă, în răsăritul de a doua zi.

Ei bine, acel sentiment de sperantă în relaţie poate să apară unde nu te aștepţi, iar toţi prietenii tăi sunt consternaţi, iar apoi poate să nu dispară ani de zile deși fostul tău partener e deja căsătorit: tu însă ești convinsă că vei fi cu el, chiar dacă va fi ca în „Dragoste în vremea holerei”, fie și așa, ești convins(ă) că va fi momentul adevărat al vieţii tale.

A doua parte a discuţiei e deci, evident, putem noi controla acest sentiment al speranţei în relaţie, să îl facem să dispară când nu mai are rost (în mod clar relaţia e fie nepotrivită fie partida e de mult pierdută) sau să apară atunci când are rost? În acest articol am vrut să încep doar să explicitez acest sentiment, care există și care dă de furcă multora, pentru că în unele cazuri simpla lui definire explică, luminează graficul unor relaţii altfel greu de înţeles în termenii clasici de „fall in love / no more in love”.

În ce privește controlul asupra acestui sentiment.. e o poveste mai lungă. Pot spune că am văzut oameni care au regăsit acest sentiment deși îl pierduseră, și am văzut oameni care au mers mai departe, dincolo de acest sentiment la fel de greu de eliminat ca dependenţa de ţigări sau alcool. Cred că o să fac o continuare la articol, despre cum evoluează / poate evolua acest sentiment, cum se poate el transforma…  și poate primesc niste sugestii sau experienţe personale (pe blog ).

Ce aș spune acum, pe moment, e că a spera într-o relaţie e poate cel mai înalt nivel de sentiment afectiv pe care îl putem trăi. De aceea e greu de lăsat in urmă. Dar că el este în regulă dacă e bazat pe ceva care există, acum, în faţa ta, în cel cu care ești, și în principiu nu e în regulă dacă e bazat pe ceva care, crezi tu, va fi pe viitor, va fi dezvăluit în partenerul tău.

Dificultatea e că… uneori acel sentiment „știu că se poate schimba” „știam că ai asta în tine”, uneori e adevărat. Uneori, e corectă aprecierea ta, ai văzut stejarul în ghindă, și până la urmă nu e propriul dragostei să scoată stejarul din ghindă, mai mult decât orice mentor? Alteori, nu e ghindă, e o simplă buruiană, cum putem face distincţia?

2 comentarii »

  • Mihaela Suciu spune:

    Titlul mi-a amintit de ce-a mai bună comedie pe care am văzut-o și-o revăd mereu cu plăcere. Vă citesc cu interes articolele și mă bucur când găsesc interpretări a unor întrebări personale.

  • M spune:

    Nu trebuie sa fii cu cineva pentru ca „stii ca il poti schimba”. Iti alegi partenerii avand in vedere exclusiv ce sunt in prezent. Nu suntem bucati de materiale pe care cand le vedem ni le imaginam cum ar arata croite. Faptul ca iti sprijini partenerul sa devina o varianta mai buna a lui este o alta poveste, dar este doar alegerea lui daca va face asta sau nu.
    Referitor la cum cred ca ar trebui sa evolueze credinta/speranta in reatie: alegerea partenerului de viata ar trebui sa dezvolte in noi un soi de atasament imun la inerentele toane, pase, faze ori schimbari ale nevoilor hormonale prin care obligatoriu vom trece. Asa cum simti ca nu iti poti abandona copilul, indiferent prin ce evenimente de viata veti trece impreuna, la fel ar trebui sa simti ca nu iti poti abandona partenerul odata ce l-ai ales drept partener de viata (evident, cu unele exceptii). Abia asta cred ca e cel mai inalt nivel de sentiment afectiv pe care il putem trai.