Suspiciune. De cancer, evident. De sarcină cu probleme. De boală cronică. La asta ne gândim imediat.

Peste tot e doar suspiciune. Dacă pentru Aristotel lumea era făcută din nişte chestii foarte “ezoterice”, substanţă, stele şi substanţe imobile, pentru noi lumea e făcută din suspiciuni. De boală, de pierdere, de rupere, de distrugere, de separare. De rău. Cum adică, ar putea exista o suspiciune “de mai bine”? Lucrurile pot să meargă altfel decât tot mai rău?  

Ce-ar fi să ne trezim totuşi puţin, oare vom putea să ne trezim din acest coşmar care a înlocuit realitatea vieţilor noastre? Mergem la doctor doar ca să ne confirme ceea ce ştiam deja, adică cel mai rău scenariu, de ce ne mai ducem atunci?

Dumnezeu nu are suspiciuni, el creează. Direct, concret. Sau dacă nu ne place Dumnezeu, ok, natura. Universul. Natura nu are suspiciuni, are doar creaţii, acţiuni, concrete, zilnice, de orice minut, de orice secundă. Maşinăria merge, uneori cu accidente, dar merge înainte.

Viaţa este acţiune.

Suspiciunea e moarte.

Suspciunea e adevăratul cancer al spiritului contemporan, care blochează tot, opreşte viitorul şi pune sub lupă prezentul în numele prezentului. Ceea ce e complet greşit.

Am uitat ca omul trăiește într-un univers care include trecutul, prezentul și viitorul, într-o alchimie unică pentru fiecare om.

Si am uitat că prezentul, întotdeauna, se înţelege dinspre viitor şi înspre viitor. Viitorul, scopul, finalul sarcinii sau al episodului maladiv, ieşirea pe treasă şi ieşirea din întuneric, astea dau sens prezentului.

E la fel cu condusul unei maşini. Nu te uiţi nicidată la maşina din faţa ta, ci la următoarea, şi la sirul de maşini din faţă. Maşina din faţa ta o ignori elegant cu coada ochiului. Mersul unei maşini nu se înţelege din perimetrul prezentului, în perimetrul ei, ci din contextul mai mare al mersului maşinilor înspre înainte, înspre mai departe.

Eu cred ca am devenit bolnavi mintali. Simplu. Cineva a instalat un circuit greşit undeva în organismul uman şi a distrus legătura între minte şi inimă. In loc ca mintea să pompeze putere din inimă, să îşi tragă din ea speranţă şi entuziasm, ei bine mintea distruge inima, pas cu pas, zi de zi, ştire după ştire. Normal că faci infarct dacă în loc să laşi inima să respire o bombardezi zilnic la orice minut cu tot ce poate fi mai rău în existenţa unui om pe lume.

Da, suntem bolnavi mintali pentru că am ajuns să punem în orice clipă răul înaintea binelui, iar moartea înaintea vieţii. Orice mică durere înseamnă cancer, orice examen de sarcină înseamnă pierderea copilului. Da, poate că va fi moarte sau boală, poate, odată, pentru unii dintre noi, dar cu siguranţă din gândul permanent la boală nu va ieşi viaţă. Va ieşi moarte.

E periculos să mănânci gras, e periculos să te apleci pe geam, e periculos… să trăieşti, aceste e mesajul final care ajunge în inconştient. Culegi ce semeni, ce e atât de greu de priceput?

Daniel Kahmenann şi Amos Kversky, cu premiul Nobel pentru tot felul de studii de economie şi psihologie, arată că există o regresie matematică a fricii, la oameni. Ai câştigat de 3 ori la loto, nu ai în tine credinţa că o să câştigi a 4-a oară, revii la zero. Ai făcut trei analize în ultimii trei ani care sunt OK, teama ta de cancer e la fel de mare la a 4-a analiză.

Vorbim deci despre o adevărată “speranţă de cancer, de distrugere”, care ne conduce. Ceea ce echivalează, dacă am făcut puţină teologie, cu o “credinţă” în cancer. Credem, dincolo de ce ni se spune şi simţim, în partea rea a ştirii, mai mult decât în partea bună a ştirii. Mai mult în partea rea a viitorului decât în partea lui bună.

Pentru că despre asta e vorba. Punem, din motive de stress, atâta energie în gândul că ar putea fi rău, încât suntem conduşi de fapt de o adevărată credinţă în cancer. În rău, în dizolvare, în distrugere, în ştire complet negativă. În sfârşitul lumii pe care o ştiam şi în care ne complăceam.

Vrem, deci, să ne distrugem? Pentru că despre asta e vorba, cineva care se gândeşte mereu la distrugere vrea, de fapt, să se distrugă.

Cred că da, în minte lucrurile vor să ne distrugă, s-a mers prea departe într-o prevenţie care de fapt, dacă studiem efectul Nocebo, ajunge la efectul invers. Incerând să ne salvăm ne auto-distrugem, şi poate că acum înţelegem, la capătul ştiinţei şi al psihologiei, citatul din Biblie: "Cel care vrea să îşi salveze viaţa o va pierde, dar cel care o va pierde pentru Împărăţia Cerurilor, o va salva". E o ecuaţie ascunsă a vieţii care nu merge neapărat după logica noastră, ci după logica inimii.

Trebuie să căutăm în inimă izbăvirea, care e mereu acolo. Studiile sunt foarte clare, şi ştiinţifice: prietenia, ieşirea din sigurătate, dragostea, sunt cele mai bune medicamente. Singurul medicament împotriva acestui Imperiu al suspiciunilor, şi nu doar medicale dar şi bancare şi economice şi sociale, este inima.

Care trebuie regăsită.

Nu e aceeaşi inimă cu aceea a unui tăran simplu dijn istorie sau a unui tăietor de lemne din poveştile de demult. Nu e doar sentimentalism ieftin. Este inima oamenilor de azi, complet diferită de inima altor oameni, o inimă ascunsă, bătută, aruncată la coş, mereu izolată şi urmărită pas cu pas cu radarele şi ştirile şi graficele. O inimă care, totuşi, din gaura în care s-a scuns, dacă mai respiră, ei bine are secretul vieţii. Al adevărului vieţii noastre.

Este adevărul, care ne-a fost furat din faţa ochilor. Şi anume copiii mici râd, adolescenţii se urcă pe munţi iar acolo fumează ţigări ieftine, iar tinerii se ating şi se sorb din priviri. Lumea lăsată de Dumnezeu înseamnă dragoste, speranţă şi admiraţie.

Să revin la ideea că am fost păcăliţi şi am ajuns să credem în cancer, în ce e mai rău. Dar, iubim cancerul?

Iată întrebarea care ne poate elibera.

Pentru că în teologie, sunt cele trei virtuţi ale spiritului, credinţa speranţa şi dragostea. Ei bine, dacă credem şi sperăm mai mult sau mai puţin inconştient în cancer, în suspiciune, în ce e mai rău, şi nu putem scăpa de asta, un lucru e sigur: nu iubim cancerul. Nu iubim moartea, boala.

Iată manifestul meu.

Dar pe iubim, pe cine iubim? De acolo să începem. Să scoatem inima la lumină, să detronăm acest Dumnezeul oribil în care am ajuns să credem în orice acţiune pe care o facem (efecte adeverse, certificate de garanţie, clauză de contract, asigurare de viaţă, dată limită de plată, dată limită de predare). Să detronăm Dumnezeul suspiciunii, iar dacă îl demascăm şi ne dăm seama că da, suspiciunea a devenit un adevărat Dumnezeu dictator şi atot-prezent, poate că ochii ni se vor deschide şi vom regăsi adevărul.

Adevărul e simplu. Credem în prietenul care zâmbeşte intrând pe uşă, în soţia care se uită alături la un serial, în copilul care doarme sus la etaj.

În asta credem, asta sperăm, asta iubim. Asta e viaţa şi viitorul.

Nu credem în suspiciune. Suspiciunea e moarte, suspiciunea nu există. 

N. Si o melodie in germana. Weisst du wieviel Sternlein Stehen. Iar traducerea aici http://www.recmusic.org/lieder/get_text.html?TextId=29357