Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Tăcerea este tărâmul oamenilor puternici

Submitted by on 24 ianuarie 2016 – 12:01No Comment
Tăcerea este tărâmul oamenilor puternici

De multă vreme nu am mai simţit tăcerea.
Am căutat să obţin tăcerea, asta da, ani de zile. Mai ales în perioada în care am locuit în Franţa, şi intram într-o catedrală sau în alta, aşa încât acum, dacă văd scris cuvântul “Silence”, el sună a mânăstire cisterciană, a lavandă şi a răcoare medievală.
Iar undeva la mănăstirea “Le Reposoir” din Haute Savoie am găsit într-o carte un citat care m-a bântuit multă vreme: “le silence est la patrie des forts”. “Tăcerea e patria, ţara, tărâmul celor puternici”. Şi pe atunci îmi doream să înţeleg tăcerea, să o adun în jurul meu, să fac parte dintre cei care o cunosc.
De fapt, încercam să fac tăcere. Francezii zic frumos “faire silence”, en soi, en dehors de soi. E o ca o muncă, a spiritului, a sinelui, de “a face tăcere”. O muncă adevărată, cinstită, cu roade. Dar, e încă o muncă.
Pe când tăcerea e de fapt un rezultat, o destinaţie.
Aşa că, pentru ani de zile, obosit de munca mea, am uitat complet ce e tăcerea. Nici nu m-am mai gândit la ea, era prea evident că nu putea să apară decât undeva în viitor. Pe moment, am mers înainte.
Cum să găseşti tăcerea, când viaţa de azi înseamnă în primul rând frecare de stresul atotprezent, proiectare halucinantă înspre viitor, sau înspre prezentul cel violent,… adică orice în afară de tăcere.
Tăcerea pe care încercăm să o găsim seara e doar linişte: oprirea maşinilor care trec departe pe bulevard, lipsa apelurilor pe telefon. Nimic mai mult.
Unde s-a ascuns tăcerea, unde am putea-o găsi? În colţuri de dormitor iluminate minimalist la Ikea? Astea sunt doar momente în care cineva exploatează nevoia noastră firească de tăcere, cam atât. Adică nu o satisface neapărat. Poate chiar o deturnează în final, atunci când totul e frumos aranjat şi ne aducem aminte pe canapea că esenţialul era altundeva: trebuia să ştii cu cine te poţi bucura de tăcere. Sau de cine te fereşti, ca să nu îţi fure tăcerea.
Tăcerea cere liniste, liniştire, dar ea e mai ales ce se întâmplă după liniştire. Apar sentimentele curate, neamestecate, ca nişte culori primare care se desprind din haosul de picturi zilnice. Lucrurile se văd mai bine, iar tăcerea, dacă nu are legătură cu o inimă plină, are cu siguranţă legătură cu o inima curată. O inimă care filtrează şi vede bine, lucrurile adevărate, complete, şi modul în care se desprind copiile de originale – în inimă, în creaţie, în vorbe, în obiecte. Apar secretele, lucrurile incomunicabile, lucrurile care odată comunicate te fac prizonierul neştiut al unui secret. Apar lucrurile care nu se spun în mod normal, care nu se dau oricui, oricum, oriunde.
Dacă liniştea înseamnă oprirea gălăgiei exterioare, tăcerea e cealaltă parte a monezii, trecerea spre cealaltă parte a lumii, unde sunt lucrurile interioare care fac ca viaţa să merite: împărtăşirea, descoperirile de unul singur, dragostea, prietenia, încrederea.
Încetul cu încetul se pare că am schimbat, trăind, sensul citatului. Eu, noi toţi. Dacă tăcerea era tărâmul celor puternici, azi tăcerea e puterea celor care şi-au găsit un tărâm al lor. Am ratat naşterea într-o epocă în care puteai găsi tăcerea ca loc, dar am nimerit în altă epocă, unde tăcerea e singura putere a celor care ştiu unde au ajuns. Epoca patriilor personale, a locurilor inimii, frumoase, clare, sigure.
Nişte telefoane la care poţi să suni, atât.
O prietenie, atât.
Nişte destinaţii clare in inimă şi în minte, atât.
O epocă a vagabonzilor, dar nişte vagabonzi puternici.
Da, suntem mai puternici ca niciodată, de fapt, pentru că nu mai avem nimic de pierdut, sau mai precis nu mai avem nimic de apărat, însă tot ce găsim în inimă, şi devine sursa bucuriei, sau tristeţii, şi întotdeauna a tăcerii noastre, nu ni-l mai poate lua nimeni.
“Acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Acest citat, de la un îndemn din trecutul îndepărtat, tinde să devină o realitate sociologică pentru vagabonzii postmoderni ai oraşelor contemporane.
Şi sursa tăcerii regăsite, pentru fiecare, la ceas de seară.

Publicat pe Lapunkt, aici

Comments are closed.