Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

The end al all things. Eseu de sfârşit de an şi de lume

Submitted by on 27 decembrie 2014 – 21:59One Comment
The end al all things. Eseu de sfârşit de an şi de lume

Sunt sensibil la sfârşiturile de an pentru că am prin anii 95-98 am crezut că sfârşitul lumii chiar va veni la trecerea dintre anul 1999 şi 2000, eram convins de asta mai mult decât de restul lucrurilor care totuşi păreau mai credibile decât sfârşitul lumii. De fapt, alţii mă convinseseră de asta. Dacă fac acum o mică analiză văd că eram convins cu mintea, dar nu acţionam deloc ca şi cum ar fi urmat într-adevăr sfârşitul lumii, doar mă temeam, … şi cam atâta.

Şi a venit 31 decembrie 1999, am fost la nişte vecinii din Titan unde stăteam atunci, erau nişte troiene incredibile, totul era tăcut şi sărbătoare în case… nici urmă de sfârşit al lumii. Unul din cele mai liniştite Revelioane din viaţa mea.

După care prin vara lui 2000 mi-am dezvoltat o mică teorie, anume că dacă vine într-adevăr sfârşitul lumii, ei bine destinul sau Providenţa vor face că vom trăi  fiecare într-un an cât trăiesc alţii în zece ani, ba chiar în zece vieţi. Pe scurt, ideea ar fi că timpul se poate comprima, iar dacă vom fi confruntaţi cu finalul istoriei, ei bine vom fi confruntaţi cu o şansă, sau cu nişte şanse, pe care oamenii din alte timpuri nu le-au avut. Asta e teoria mea.

Sigur, cititorii se vor gândi imediat la ceea ce face viaţa să merite, la dragoste, la un sărut pe Titanic, la fericirea de o săptămână mai mare decât zece ani de “zero barat”. E lungă povestea filmelor, a scenariilor care spun că poţi trăi într-o săptămână mai mult decât în zece, douăzeci de ani de “zero barat”. E adevărată povestea, dar nu trebuie neapărat să scrii romane despre asta, pentru că lucrurile astea cand sunt trăite pe pielea ta ies complet din ce poate întelege vecinul. Ele merită totuşi scrise, pentru a da o mărturie altora că viaţa e sută la sută elastică, şi că nu trebuie să te resemnezi in faţa trecerii timpului. Sufletul nu trece, tocmai că el este cel care învinge ceea ce noi ştim cu mintea, adică faptul că timpul trece. Sufletul este, până la urmă, poarta deschisă spre “tot ceea ce aparent nu mai este” sau “nu mai poate fi”.

Nu e deci despre asta. E despre altceva. E despre faptul că timpul se comprimă nu doar pentru a se comprima. De ce s-ar comprima timpul, doar pentru a ţine pasul cu sfârşitul timpurilor sau pentru a ne uimi? E absurd. Timpul se comprimă pentru ca să poată să iasă la lumină esenţialul. Nu văd altă explicaţie.

Timpul se comprimă pentru ca să avem şansa să reţinem, evident şi clar, esenţialul vieţii.

Deci, dacă e finalul timpurilor, ce avem de făcut e să punem din nou, direct, frontal, întrebările esenţiale, de bază. Dacă răspunsurile apar brusc, imediat, ca din senin, înseamnă că da, e sfârşitul lumii.

Sfârşitul lumii nu va fi despre faptul că nu mai e timp, sau că Titanicul se scufundă, decât pentru cei care nu pun întrebări şi trăiesc ca animalele, cu ceasul bătând deasupra capului, şi nu ştiu că mai există şi Bergson pe lumea asta, care a făcut distincţia între timp şi durată. Sfârşitul lumii e despre faptul că timpul nu mai contează, rămâne doar durata. Sau, e momentul în care durata bate complet timpul. Deci, ca într-un film de SF sau de poveşti magice, atingi imediat esenţialul. Ai, lângă tine, în inma ta, esenţialul, chiar dacă concret, sociologic, economic, în jurul tău  e o mare catastrofă mondială.

Sfârşitul lumii e despre ceea ce face ca viaţa să conteze, iar sfârşitul timpurilor e despre momentul în care rămâne doar asta, esenţialul, în faţa ochilor.

Sunt toate acele momente, cum era finalul din filmul Terminus Paradis al lui Pintilie, în care cei doi se căsătoresc, împăcaţi, cu puşca în mână, deşi ştiu bine că nu vor avea de trăit decât câteva ore împreună. În toate aceste scenarii, noi, cei care privim din afară, chiar dacă vedem clar partea bună şi partea neplăcută, avantajele şi dezavantajele scenariului, totuşi plângem, şi ni se pare că e vorba de o dramă. Au murit frumos, au murit glorios, dar totuşi au murit. Pentru că privim din afară. Oare se poate, atunci când chiar trăieşti dinăuntrul vieţii tale un astfel de scenariu, să recuperezi în câteva ore esenţa vieţii, atâta câtă îi e dată unui om să o trăiască?

Păi, de fapt, nu suntem toţi nişte condamnaţi la moarte, şi în câteva clipe de ani, nimic faţă de miile de ani de la Abraham şi până azi, de exemplu, trebuie să găsim fiecare sensul vieţii şi să fim şi siguri de asta, mai siguri decât de stelele de pe cer? Nu suntem toţi într-un film în care durata interioară – prieteniile şi creativitatea sufletului – trebuie să bată timpul plat şi iraţional al istoriei?

De fapt, scenariul bun e la finalul lui Ghost Dog de Jim Jarmusch, când Ghost Dog e împuşcat de prietenul său, mafiotul italian, şi moare surâzând: “It’s Ok. Louie. I’ve seen everything I need to see”. Deci, durata interioară a mers până la capăt.

Despre asta e vorba, despre sfârşitul timpului adică împlinirea lui.

De ce stăm ani de zile în relaţii de ciorbă călduţă, iar apoi trăim într-un an toate lucrurile pe care zece ani nu ni le-au adus? Pentru că doar atunci s-au împlinit timpurile, atunci s-au dus până la finalizare, la sfârşit, a venit momentul să trăim ceea ce toţi caută, adică relaţia cu toate faţetele. Relaţia potrivită, cu mii de străluciri, relaţia care prin muzica ei interioară conţine tot ce spuneau poeţii şi scriitorii, şi ni se parea imposibil de găsit (asta cu relaţia potrivită se poate petrece în interiorul aceleiaşi relaţii, dar la un moment dat).

Teoria mea spune că acceleraţiei timpului, despre care vorbeste de exemplu Ray Kurzweil, ii corespunde un fel de de-celeraţie, o relaxare, mii de şanse oferite colateral, alături de trenul care fuge înainte ca şi “camionul dezlănţuit” al lui Giddens. Istoria merge înainte, din ce în ce mai repede, ei bine noi trebuie să privim puţin pe alături de istorie, pe cant, pe marginea ei, tangenţial, acolo unde oamenii se pot recunoaşte, sau regăsi.

Nu mai fumez, dar cei care fumează cunosc plăcearea de a aprinde o ţigară pe un tren care merge, pe geam, sau cu uşa deschisă la personalele cele vechi şi albastre, – în acele vremuri bune ale umanităţii europeene în care puteai în puii mei! să deschizi geamul unui tren şi să fumezi în puii mei! – printre ierburile care te atingeau uneori la câte o curbă înspre dealurile Sighişoarei sau ale Clujului. Era acolo o privre colaterală, nu controlezi mersul trenului, dar de fapt eşti stăpânul câmpiilor, dealurilor, liniilor care se pierd în depărtare, iar dacă ai o muzică în urechi eşti stăpânul ţării prin care treci. Iar dacă lângă tine e iubita ta, atunci chiar eşti într-un loc unde nu ai nimic, nu e casa ta acolo şi poate nu ai decât blugii de pe tine şi pachetul de ţigări, dar totuşi eşti, cu adevărat, stăpânul lumii.

Sfârşitul lumii despre asta e, despre faptul că devenim fiecare stăpânul lumii, sau ne simţim astfel. Cu cât avem mai puţin ca resurse şi timp, cu atât esenţialul devine imens în inima şi ochii noştri. Devenim o populaţie de 8 miliarde de “Mici prinţi”: nu mai avem certitudinea viitorului, nu mai avem securitatea unei strategii de viitor, dar avem ceva mult mai important, evidenţa esenţialului: frumuseţea femeii iubite, relaxarea pe care o oferă plimbarea cu un câine într-un parc, sentimentele viscerale pe care le ai când ridici în braţe un bebeluş de şase luni.

“Credinţa e puternica convingere a lucrurilor care nu se văd”, spune apostolul Pavel. Dar dacă azi lucrurile nevăzute încep să se vadă, atunci înseamnă că lucrurile care se văd încep să se apropie de sfârşitul lor, iar lupta cu ele sau pentru ele devine inutilă. Avem evidenţa lucrurilor care poate pentru mii de ani erau neclare, sau dura zeci de ani să ni se clarifice, cam despre asta e sfârşitul timpului. Despre clarificarea sufletească a esenţialului.

Iar miile de garanţii la maşini de spălat şi aspiratoare, chitanţele financiare şi contractele cu Internetul pentru un fir sau trei, toată maşinăria asta fără suflet care cică ne-ar sluji cu fidelitate şi garanţie, nu este o revelaţie, este o anti-revelaţie: toate lucrurile astea trec, iată revelaţia, iar atunci când ceva se strică, şi te muţi naibii în altă cameră nemobilată, în altă casă, în alt oraş, şi te trezeşti cu iubita ta, cu doi prieteni, într-un loc nou aşa zis “neutilat” dar undei poţi bea un ceai şi poţi privi seara zăpada care cade dincolo de geam, lucrurile devine clare.

Nu mai e nevoie să fii budist ca să vezi sfârşitul tuturor lucrurilor şi naşterea clară a prieteniei, a sensului vieţii. Într-o lume sfârşită şi fără nici o garanţie.

Şi închei cu a patra strofă din “Cântecul Creaturilor” al lui Francisc din Assisi:

Laudato si, mi Signore, per sora Luna e le stelle:
in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle.

Be praised, my Lord, through Sister Moon and the stars:
in the heavens You have made them bright, precious and beautiful
.”

Aşa suntem noi azi, dar nu sus în cer ci jos pe pământ: printre miile de lucruri negre şi inutile şi cu un certificat de garanţie care sună mai mult a distrugere şi a spaimă decât a garanţie, suntem, unul pentru altul, singurele garanţii: “clare, preţioase şi frumoase”.

 

Un comentariu »

  • Mihaela Suciu spune:

    Am citit și de această dată eseul nou postat și îmi place nota de calm și optimism. Vă urez de sărbători: Zile liniștite alături de cei dragi, în sănătate și voie bună!