Usa deschisă din mijlocul vacanţei

Chiar la mare trebuia să ajungem, şi chiar acesta e mirosul bun al vacanţei?
Vacanţa e de fapt o poartă spre ceva ce nu cunoşti încă. Nu ştii foarte clar ce va urma, şi de aceea eşti interesat să vezi ce te aşteaptă după primul kilometru dincolo de oraşul tău.
Aşa că, oricât de frumoasă ar fi marea şi senzaţia de a ajunge la ea, după ce ai învăţat acea senzaţie, marea nu mai e o poartă. E doar o anticameră, frumoasă dar anticameră. Deci, ce am putea aştepta de la partea necunoscută a unei vacanţe?
Ei bine există momente în viaţă în care ai o revelaţie, despre tine, despre rolul tău in familia ta, în oraşul tău, în lume. O sclipire care luminează peste luni sau ani de zile de mers prin beznă. Şi e minunat sentimentul că inima ţi-e plină de faptul că „ai făcut bine ce ai facut”, sau că „e bine ce ai făcut”, şi „ştii bine ce vrei să faci în continuare în viaţa ta” sau ştii bine „ce vrei să schimbi în viaţa ta”.
Acest gen de sentimente, bucuria pentru trecut şi speranţa pentru viitor, sunt ceea ce face viaţa uşoară. Şi acest gen de sentimente sunt de fapt uşa secretă din mijlocul unei vacanţe.
Vacanţa nu e ceva despre prezent, e despre eliberarea de prezent, de ziua de azi. E despre de a crede în viaţa ta. E despre a te sui la etaj şi a privi de mai de sus vapoarele care au drumul lor în larg, departe. A şti că eşti ca ele, că ai drumul tău, sigur, solid, sub cerul albastru al vieţii.
Nu e despre plăcerea zilei de azi, ci despre siguranţa sufletească a zilei de mâine, care aduce cele mai mari plăceri în adâncul sufletului.
Vacanţa e de fapt o finalizare a anului, prin urmare nu e un moment în care renunţi la efort, ci duci efortul până la capăt, la un alt nivel, acolo unde efortul devine contemplaţie, privire, cer deschis.
În timpul anului nu ai timp să îti vezi viaţa, sau să crezî în viata ta, pentru că o traieşti, cu transpiraţie, cu stres, cu privirea focalizată la doi metri in faţa ta. Dealtfel, când suntem stresaţi avem o privire îngustată, focalizată. Doar când ne relaxăm privirea redevine periferică, panoramică, vedem lucrurile din jurul nostru până la marginea retinei. Până la marginea mării.
Până la marginea vieţii.
A merge la mare e doar o şansă. Toata lumea pleacă în vacanţă, dar nu oricine ajunge în vacanţă. Unii se pierd pe drum, rămân prinşi într-o altă colivie care se numeste tentaţia paradisului pierdut. Acolo unde, dacă ceva nu merge, un meniu sau un loc mai bun la plajă, te superi şi pe vacanţă şi pe familie şi supărat rămâi.
Vacanţa adevărată nu are cum să nu meargă, odată ce nu vrei să ajungi la un paradis pierdut rupt complet de ce era viaţa ta din timpul anului, ci vrei doar sa re-colorezi cerul de deasupra vieţii tale normale. Orice oprire pe marginea drumului, orice plimbare pe o potecă necunoscută, orice privire spre albastrul mării este, deja, trecerea dincolo de frontiera secretă.
Şi se simte când un om « a intrat » în vacanţă. La început, ajunge la mare, vrea încă să consume, să profite de tot, să alerge în toate părţile. E încă prizonierul programului din timpul anului, acum sub formă de « concediu ». Dupa care, se linişteşte. Merge mai încet, priveste mai departe. Se bucură de orice moment, de orice bătaie a vantului. Pentru că vacanţa e o poartă, dar e ca un vânt care deschide poarta. Odată ce ai deschis uşa şi ai trecut dincolo, orice-ai face, eşti deja in vacanţă.
Secretul vacanţei, e că bate vântul peste viaţa ta, aşa cum bate vântul peste urmele paşilor din deşert, şi sterge imaginea efortului şi a tensiunii şi a drumurilor obositoare. Şi nimeni nu opreşte vântul, şi nimeni nu te cheamă înapoi la treabă. Încetul cu încetul, pământul revine la inocenţa iniţială, nu se mai văd pe el liniile de dead-line sau de maratoane. Totul e curat, neumblat, neatins.
Şi atunci rămâne să priveşti în larg, şi, doar cu degetele minţii, să rearanjezi cerul vieţii tale.

Publicat pe Lapunkt, aici .