Seara laşi armele jos: pui celularul şi Ipodul pe masă şi priveşti o clipǎ prin geam luminile oraşului: toate pulsează într-un Suflet mare care e, pentru o clipă, tandru. Celularele si programele se schimbă, dar acea o secundă de tandreţe rămâne aceeaşi: e clipa în care simţi că, dincolo de toate aceste lucruri care se schimbă rapid, oraşul înseamnǎ „mulţi oameni”, atât de mulţi încât singurul lucru care e de reţinut, până la urmă, e că ei sunt la fel atunci când ies seara pe balcon să fumeze o ţigară. Şi la acea ţigară, la capǎtul imensei diferenţe care ne desparte ziua, ne regăsim searǎ de searǎ: e momentul magic al ultimului fum