Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion

Trece trenul noaptea

Submitted by on 10 septembrie 2014 – 23:25No Comment

stat

Sentimentul acela că lucrezi noaptea, cu geamul deschis, iar în depărtare se aude trenul, pe care nu îl poţi auzi decât acum, noaptea, când se face linişte peste oraş.

E sentimentul că lucrurile sunt OK, că va fi bine. Că lumea asta, prin tăcerea nopţii, va continua să meargă înainte. Că totul e „în ordine”.

Zgomotele auzite departe prin geam, noaptea, se imprimă la început în momentele de adolescenţă. Sunt zgomotele care sunt cu tine când începi să fumezi iarna privind zăpada, sau când citeşti toată noaptea un roman de Sienkiewicz sau Borges, când stai pe balcon şi meditezi în felul tău fără să ştii încă ce e meditaţia sau că aşa se numeşte. Sunt momentele în care te formezi ca om, ca identitate, ca istorie a amintirilor, şi se imprimă în tine… nopţile de speranţă care fac un om. Nu disperarea, nu singurătatea ne fac oameni , ci speranţa.

Speranţa că trenul auzit e departe, puternic, hotărât, sfidează frigul şi vântul şi pădurile întunecoase şi merge poate spre prietenii tăi din alte oraşe. Totodată sentimentul că acolo unde tu lucrezi de fapt conduci trenul vieţii tale, complet diferit de trenul părinţilor tăi care sunt la mii de kilometri în camera de alături. Despre asta e vorba, când auzi trenul departe, ai speranţă că lucrurile merg înspre undeva, că te aşteaptă mai multă supriză decât rutină în această viaţă. Că e loc pe lume şi pentru efortul tău sau micul tău loc liniştit, dar şi pentru marea aventură a lumii, cu călătoriile şi întâlnirile ei, desfăşurate ca o gară cosmică care începe chiar sub stelele de deasupra geamului tău.

Iar trenul care trece departe trezeşte, apoi, toate amintirile despre aceste momente de speranţă, despre tinereţe, despre liceu, e ca prăjitura lui Proust. Trezeşte acel sentiment extraordinar că eşti, de fapt, urcat în trenul vieţii tale. Iar un tren e întotdeauna relaxant: el merge înainte, nu trebuie să faci nimic pentru ca să meargă, şi e loc pentru tine dar şi pentru alţii. Trenul, e imaginea cea mai bună a vieţii, e poate metafora cea mai bună a vieţii: vezi, priveşti, fără să faci nimic înaintezi, şi totodată meditezi. Şi poate mai schimbi o vorbă, poate legi o prietenie, purtat de bătaia puternică şi liniştitoare a macazurilor care străbat dealurile şi drumurile care se pierd în zare, la fel ca gândurile tale, la fel ca problemele tale.  

După care vine gălagia, relaţiile, job-urile care te ucid şi te prăbuşeşti lângă televizor atunci când revii seara acasă. Pierzi meditaţia noaptea sub un geam. Te urbanizezi până la bestializare.

Şi o regăseşti, dacă ai noroc, atunci când auzi din nou trenul departe, şi eşti destul de bine cu tine, cu cei din jur, cu planurile tale şi cu cel pe care îl iubeşti. Apoi iar uiţi trenul, şi iar îl auzi, în funcţie de oraşele şi prieteniile în care locuieşti.

După care, în timp, trenul vieţii prinde viteză tot mai mare. Mai contează trenul auzit departe, pe geam, dacă viaţa mea are o viteză mai mare decât a unui tren? Ne transformăm, încet, într-o cometă care trece sfârtecând aerul şi istoria printre oameni, case, proiecte, iar lucrurile din jur, la rândul lor, ne rănesc cu viteza lor inumană.

Până la urmă, trenul devine un avion, în căutarea unui loc de aterizare. Ca în Inception, ne vom trezi din marea cursă împotriva vieţilor trecătoare atunci când vom afla care e viaţa noastră corectă, unde, cu cine. E un moment de trezire, până la el viteza creşte tot mai mult, iar apoi trezirea readuce totul la zero, la început, la destinaţie. La fel ca finalul din Inception, în aeroportul din Los Angeles. Oraşul îngerilor.   

Iar după ce, dincolo de job-uri, mări şi tări, am reuşit să aterizăm în mijlocul inimii şi în milocul vieţii noastre, doar atunci auzim, din nou, ca pentru prima oară, ca în clasa a noua, trenul care trece, departe, noaptea.

E frumos, dar acum povestea mea a devenit mai mare decât oricare ar putea fi povestea lui. Iar geamul casei mele e mai mare şi mai larg decât tot pământul. E frumos, dar nu mai cerşesc de la plecarea cu rucsacul noaptea tot ce aş putea primi de la viaţă. Am, deja, până la urmă, viaţa mea adunată în rucsac.  

Până la urmă, totul e o problemă de muzică: muzica exterioară care devine muzică interioară. Trenul care trece noaptea înseamnă speranţă, iar el se opreşte până la urmă: în ziua în care găsim, destulă, minunată, speranţa pentru restul vieţii. Din acel moment fiecare dintre noi devenim un şef de gară, şi trimitem spre cei dragi, ca nişte trenuri care umplu tăcerea nopţii, gândurile bune, gesturile şi şoaptele şi încurajările potrivite. 

Comments are closed.