Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Blog

U2, muzica speranţei

Submitted by on 8 aprilie 2013 – 0:09No Comment
U2, muzica speranţei

Am crescut în liceu cu cu Metallica și cu Doors, după care am schimbat ţările și muzicile, găștile și etapele vieţii, de mult prea multe ori ca să mai pot spune care ar fi să zicem „muzica mea preferată”. Dar aș putea spune care a fost cel mai des muzica „potrivită”, în funcţie de momentele grele sau ușoare ale vieţii mele, muzica mereu nimerită la fix, în miezul nopţii celei urâte sau la cafeaua din dimineaţa cea frumoasă. Pentru liceu, au fost blues-urile de la Metallica sau GNR, cu o ţigară Carpaţi în gură și încă vreo două prin geaca de piele. Pentru restul bun al vieţii, a fost mereu U2. Şi de mult vreau să fac un mic articol despre U2, despre Bono și cei trei prieteni simpatici ai lui.

1. În primul rând, U2 e exemplu foarte bun de succes care nu ţi se urcă la cap. Şi vorbim de Bono în primul rând. Sunt destui cântăreţi care peste suta de mii de albume devin excentrici, agasanţi, isterici, ajung mai repede sau mai târziu la dezintoxicare, se sinucid sau mai știu eu ce gesturi extreme fac, toate aduse de o viaţă care a scăpat complet de sub control. U2 e un bun exemplu bun atât pentru cântăreţii de mare succes cât și pentru multe alte VIP-uri ale mass-mediei, Bono are „super succes” și totuși rămâne mereu același om simplu și direct, probabil fidel veseliei care nu miroase a bani și a comparaţii. Lucru rar, și e iubit și respectat pentru asta.

2. Apoi, foarte multe formaţii își schimbă în timp componenţa trupei, stilul, etc. Şi aici U2 este iarăși un exemplu, egalat poate doar de Rolling Stones: aceiași 4 oameni și același stil, de zeci de ani, cu același succes, nu doar aceiași ca nume dar aceiași ca grup, fără certuri, divorţuri, etc. E un semn că acolo e ceva special. Respect. 

3. Mesajul celor de la U2 este „speranţă”, dar nu undeva pe un deal izolat de lume unde te uiţi singur la stele, deși de acolo a plecat U2. Deși băieţii noștri vin de undeva din atmosfera însingurată și ceţoasă a unor dealuri pustii din Irlanda, au reușit să ne „aducă” speranţa în mijlocul orașelor noastre, îm mijlocul blocurilor imense și al autostrăzilor pline de oameni, mașini, lumini și sclipiri alternative (rece/cald, iubire/ură) de viaţă postmodernă. În „the City of Blinding Lights”. În mijlocul orașelor unde părem fragili, de fapt unde părem mici și nesemnificativi, dar unde dorinţele noastre cele bune și pe care le știm adevărate sunt mari, speranţele noastre sunt mari, iar orașul cu miile lui de lumini e doar un decor, o pânză pe care se imprimă ca spoturile unui concert de U2 ceea ce dorim cu toţii atunci când ziua nu a fost mult prea grea: și anume, să ne vedem împreună, cu cei dragi dar și cu cei frumoși pe care nu îi știm încă, să fim împreună doar la bine și nu la greu, să ne putem împărtăși toate sentimentele și secretele fără să ne mai fie frică de cei care nu ne înţeleg. Pe scurt, să nu mai fim răi. Şi putem găsi urme, în felul lor, de Peace and Love în cântecele de azi ale lui U2, dacă știm să citim printre rânduri, acolo unde Bono își face melodiile: mai întâi muzica, și doar apoi textul. 

4. Există artiști originali dar mai mult sau mai puţin neînţeleși, există apoi artiști de succes dar nu foarte originali pentru toate gusturile (chiar dacă nu e vina celor dintâi că nu sunt înţeleși și nu e vina celorlalţi că sunt plăcuţi de prea multă mulţime). U2 e undeva între, are un succes imens, dar nu degeaba, nimănui nu îi este rușine de U2, așa cum ţi-e rușine de unele melodii care depășesc milionul de albume (U2 peste 170 milioane).  

Sub aspectul de muzică de masă și mari concerte, U2 si Bono au atins în felul lor înţelepciunea, ceea ce poate fi comunicat tutoror, indiferent de vârstă – 12 ani sau 60 de ani. Au genul de mesaj puternic acorat în ceea ce omul simte în momentele lui puternice de viaţă și devine comuncabil dincolo de vârstă. Doors pe care îi ascultam în liceu, cu tot respectul, a avut un „Boom”, dar acum cine mai știe de ei? Sau, să o luăm altfel: acum, dacă ascult Celelalte Cuvinte sau Megadeth, îmi aduce aminte de ceva, ceva frumos, dar e o amintire. Ascult o dată și gata: U2, chiar și acum, îmi vorbește. E puţin altceva.

Altă comparaţie, cu filosofia lui Brâncuși, dar se pot găsi și altele: un fel de simplitate, bucurie, pace, sentimentul de comuniune, fraternitate, impărtășire a durerii de a fi singur sau părăsit, sau a bucuriei de a fi împreună, în ambele cazuri fără nimic care să te îmbie la depresie, de mii de ori „contra depresiei deși vorbește despre ea”. U2 are un fel de lejeritate, îţi ridică sufletul pe niște aripi care parcă abia te ating, dar e totodată la fel de puternic, de „hard”, dacă pui volumul un pic mai tare, ca… cine vreţi, hai să zicem Metallica sau Linkin Park.

U2 face parte din grupa celor care au o inimă mare; mai fină decât a unor rockeri agitaţi, dar mai mare decât toate luminile New York-ului la un loc: din familia lui Sting, Collins, Dylan, Moby, Coldplay, iată câteva nume foarte diferite dar care au în comun o simplitate care nu sună prost; dar ca sa nu supăr pe cei care au alte nume la îndemână, dau o paralelă cu un scriitor, din alte timpuri dar care mi se pare că are aceeași muzică sufletească, același mesaj, aceeași prospeţime ca U2:

J’ai toujours, devant les yeux, l’image de ma première nuit de vol en Argentine, une nuit sombre où scintillaient seules, comme des étoiles, les rares lumières éparses dans la plaine. miracle d’une conscience. Dans ce foyer, on lisait, on réfléchissait, on poursuivait des confidences. Dans cet autre, peut-être, on cherchait à sonder l’espace, on s’usait en calculs sur la nébuleuse d’Andromède. Là on aimait. De loin en loin luisaient ces feux dans la campagne qui réclamaient leur nourriture. Jusqu’aux plus discrets, celui du poète, de l’instituteur, du  charpentier. Mais parmi ces étoiles vivantes, combien de fenêtres fermées, combien d’étoiles éteintes, combien d’hommes endormis…  

Il faut bien tenter de se rejoindre. Il faut bien essayer de communiquer avec quelques-uns de ces feux qui brûlent de loin en loin dans la campagne”. (Saint Exupery, Terre des Hommes).

5. În final, U2 e genul de formaţie care se redescoperă mereu, după marile etape ale vieţii. Zic eu. Nu îl descoperi pe Bono ca pe o muzică interesantă în sensul de neauzită, genul de muzică care apare brusc pe piaţă sau pe un Net obscur despre care nu știai nimic și apoi o cauţi în disperare, lista imensă de trupe pe care le descoperim iar apoi le ascultăm un an, doi, zece… și apoi gata! Pe Bono îl descoperi mereu, ca om și ca muzică și ca stil și ca mesaj și ca linie de suflet, nu ca ceva nou ci ca ceva „vechi, mereu acolo”, un mesaj venit din miezul inimii, de acolo de unde pleacă orice muzică doar că… nu toate se întorc acolo, așa cum se îmtâmplă cu U2.  

Asta din anii 80, și până astăzi. Oricând, oriunde, U2 face atmosferă, chiar și în cele mai întunecate baruri rock, punk, sau pop, noaptea, cu beţie filosofică și alte mii de sentimente paroxistice care nu încap între patru pereţi și doi părinţi: tot acolo U2 vine, în aceeași noapte – aceea anume dar și noaptea lungă a inimii noastre a fiecăruia – să ne trezească. Nu a simţit nimeni asta, că din mica mare depresie de dincolo de ora 1 noaptea prin cluburi, o singură melodie de U2 are darul să te trezească, să ne trezească brusc pe toţi la ceva mai mult decât orgie (în sensul dionisiac al lui Nietzche), adică la sentimentul de bucurie inexprimabilă dar pe care oricine o înţelege din priviri? Dincolo de tristeţe și de optimismul de prost gust, U2 e o muzică atât de plină de speranţă încât ea devine prietenie, te îndeamnă să împarţi visele și dorinţele și zâmbetul tău cu cel din jur, cu iubita ta, cu cei care așteptau de la tine tocmai „micul gest mare” despre care Bono vorbește. Fără exagerare, fără libidoșenii, pe nota justă, de bun gust și directă sinceritate pe care Bono cântă, deja de peste 35 de ani, cu același entuziasm.

Chiar dacă te trezești din noaptea ta peste o zi, peste o lună, sau peste cinci ani, mergi să asculţi din nou Walk On, Beautiful Day, One sau Where the Strets Have No Name. Chiar dacă mai târziu, nu acum, dar știi că în inima ta s-a aprins o stea mică, știi că vei putea să te ridici, să mergi mai departe, pentru ca U2 te-a nimerit, așa cum doar U2 poate să o facă, direct in miezul inimii. Acolo unde prietenia devine speranţă, iar speranţa înseamnă sfârșitul singurătăţii. 

 

Mai jos o versiune nu foarte HD dar cu un Bono răgușit, la final de concert, care îmi place la nebunie.

Comments are closed.