Ultima păcăleală a psihologiei: soluţia e mai simplă decât problema

28 ianuarie 2013

Avem cu toţii, mereu, probleme, dar principala problemă pe care o avem e mult timp invizibilă pentru fiecare dintre noi. De ce oare? De ce nu vedem mai repede ceea ce este evident pentru cei din jurul nostru, sau ceea ce va fi evident pentru fiecare dintre noi după o lungă perioadă numită “experienţă de viaţă”? Scopul meu în acest articol nu e să explic acest fenomen, ci mai degrabă să prezint ceea ce cred eu că este o cale de rezolvare mai rapidă a lui.

Să începem cu problemele. Să zicem că ai o mulţime de probleme adunate, iar întrebarea, iarăși și mereu, este: “de unde să începi”? Care e prima piesă care poate produce un efect de domino în lanţul de probleme? (Iar problemele, zic eu, pot fi interioare, sau pot fi probleme ca oricine care spune “am niște probleme, personale, familiale, profesionale, etc”). Ai impresia că indecizia ascunde în spatele ei timiditatea, care ascunde în spatele ei o traumă familială, care ascunde în spate faptul că nu ai avut curajul să îţi creezi propriul destin personal în afara familiei tale, șamd, șamd, etc etc – în acest stil se poate ajunge la Adam și Eva și se prea poate să ai dreptate! Dar, de la un moment încolo, e o dreptate cu care nu ai ce face, care nu schimbă cu nimic lucrurile.

Dacă faci puţină terapie sau chiar psihanaliză, înţelegi că dincolo de ce se vede, de calităţile sau defectele tale cele mai vizibile, cele pe care te bazezi în mod normal sau firesc, sunt alte lucruri: altă calităţi, alte defecte, alte motivaţii, alte traume și alte scenarii de viaţă. Şi, pentru un timp, nu mai dai crezare la ce se vede, la o soluţie simplă, nu neapărat pentru că nu îţi plac amercanii și psihologia cognitivistă, ci pentru că ai învăţat pe propria piele că unele eforturi sunt mereu sabotate de “răul din adâncuri”.

Dar, în timp, lucrurile stagnează, sau se schimbă, dar încet. Deși se schimbă încet, mintea, în timp, are propria ei evoluţie, la fel și inconștientul, inima, traumele, toate cele “din adânc”.

Din experienţa mea, dupa agitaţia lichidului personalităţii (pe care o face viaţa sau o terapie sau o lungă meditaţie) și după ce apele se limpezesc, în mod paradoxal apare o dualitate: cu mintea ai învăţat să cauţi soluţiile profunde, “hard”, metafizice, asta pentru că soluţiile “soft” nu au mers. Dar nu au mers… în acel moment, în acea perioadă în care nu aveai încă o foarte bună cunoaștere de sine, nici o bună cunoaștere a complexităţii vieţii, cu eforturi, succese și eșecuri. Şi ai uitat că în tot acest timp ai trecut poate nu printr-o schimbare completă dar oricum printr-o agitare completă a personalităţii.

Acum, treci prin ultima încercare a unei căutări de sine: strategia trebuie schimbată. Atunci când căutai probleme, căutai ceva complicat. Acum, trebuie să cauţi ceva simplu. Ultima încercare a psihologiei, de fapt a psihicului și a problemelor, a inconștientului, care mereu se ascunde, suprinde, e să te facă să crezi că și în ultima clipă ai de căutat ceva ascuns. Dar nu, trebuie să simţi momentul în care ai atins deja fundul mării iar acum iei un impuls pentru a ieși repede la suprafaţă.

Acum,.ceea ce iese la suprafaţă, ce se vede cu ochiul liber, deși era și la început la suprafaţă, nu mai e același lucru ca la început.

Lucrurile simple. Dacă ești zodia berbec, ești pasional și foarte direct, dacă ești fecioară ești foarte organizat. Ca să dau un exemplu simplu. E melodia cu care începe viaţa. Dar, toate lucrurile astea iau note diferite în timp. Niciodată o melodie de viaţă nu e la fel, se schimbă pe măsură ce îţi trăiești viata, la fel e cu personalitatea și psihologia fiecăruia în interacţiune cu viaţa, timpul și universul: ceea ce nu era ok la 14 ani, poate că acum va merge.

Poate că fiecare vrea o viaţă ca o aventură, în care pleci la drum ca berbecul fără să mai ai probleme interioare de rezolvat, dar cred că aventura, după marea agitaţie a personalităţii - care înainte dura de la 14 la 17 ani iar azi durează de la 14 la 35 de ani - aventura începe cu ceva simplu. Revenirea la intuiţia iniţială, cea pe care nimeni nu a băgat-o în seamă pentru că părea prea banală, prea simplă.

Da, ceva banal, dar care acum vine ca o mănușă peste tot ce am adunat, aflat, schimbat. Cum spune povestea, mărţoaga jegărită din grajd, hainele ponosite ale împăratului, sabia ruginită. E acea armă veche, simplă, care acum pare nouă, vine perfect peste armele pe care le-am adunat în timp în interiorul meu sau pe biroul meu alături de mine.

Arma cu care pot,  în fine, să plec la BUN DRUM.

Postat in

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015