Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Creativitate, Vocaţie si misiune personala

Un c-u-v-â-n-t. Despre cum se scrie o viaţă

Submitted by on 7 august 2018 – 15:03No Comment

Ce se întâmplă când începi o facultate? Ai impresia că ai început un drum important. Dar lecţiile drumului de la facultate spre viaţa de mai târziu se înţeleg de multe ori după terminarea facultăţii şi după mai multe încercări. În acest articol vreau să rezum un număr din aceste lecţii pe care le-am trăit sau văzut la sutele de studenţi cu care am lucrat.

Sunt multe lecţii de viaţă disponibile azi. Sunt multe statistici, despre cine ajunge să facă ce îi place şi cine nu. Sunt multe scenarii mai ales. Vedem scenariile altora, în timp ce tocmai lucrăm la propriul scenariu de viaţă şi de profesie. Din păcate, azi nu mai avem o hartă a călătoriei pe care să ne stabilim o călătorie. Avem doar un teren de joc, viaţa socială şi profesională, pe care fiecare construieşte an după an propriul scenariu şi propria poveste.

Ei bine, principiul vieţii de azi este rescrierea scenariului, pe măsură ce apar litere noi. Jacques Monod spunea „destinul se scrie pe măsură ce se împlineşte”. De fapt, este firesc să nu afli vocaţia ta din prima, ci doar prin încercări. Ca nişte litere care se pun una lângă alta şi la un moment dat iese un cuvânt.

Dacă acesta e principiul de bază, din el decurg imediat câteva explicaţii ale anilor lungi de căutare de sine prin care trecem majoritatea dintre noi între 18 şi 30 sau 40 de ani.

  1. Facultatea e doar prima literă a carierei. E importantă, pentru că acel Cuvânt va începe cu acea literă. Dar, nu e la fel de importantă ca un cuvânt. Se pot scrie multe cuvinte cu o primă literă, iar secretul, sensul şi magia unui cuvânt nu stau în prima literă, ci în legătura dintre cele minimum trei litere reunite. Iar cuvintele frumoase, noi, impresionante, sunt ceea ce numim un brand personal.
  2. După primele două litere, adică o facultate şi un job iniţial, care dau primele două litere, începe adevărat căutare a sinelui: ce pot face cu desen şi teologie? Cu publicitate şi fizică? Cu istorie şi jocuri video? Iată de ce dacă eşti absolvent nu ai rezolvat de obicei mare lucru, nici măcar 20% din problemă. Ca timp mai ai de lucrat echivalentul a încă minimum trei facultăţi, iar intensitatea cercetării interioare, deşi timpul trece, se face tot mai mare, deci tot mai greu de suportat, chiar dacă la un nivel foarte fin, interior.
  3. Răspunsul (cuvântul) este dat nu de a treia sau a cincea literă ci de sensul care se degajă din cuvântul integral. Adică, ceea ce caut nu este o simplă combinaţie ca la integrame. Aristotel spunea în pasajele sale vestite despre substanţă (ousia) că o pecete pe care scrie cuvântul BA nu este acelaşi lucru cu suma a două peceţi pe care scrie A şi respectiv B şi pe care le-aş alătura. BA e mai mult şi altceva decât B şi A. De fapt dacă ai patru litere, adică patru experienţe mari, atunci când găseşti a cincea care naşte sensul cuvântului, totodată de obicei există şi o a şasea, adică noua experienţă la care se referă sensul cuvântului care a apărut în viaţa ta. Există un salt, la un moment dat, de la ce ai făcut până acum, la ceea ce îţi dai seama că vei putea face, de fapt. Găseşti o nouă literă, care este totodată încă o experienţă în CV, dar şi momentul în care se umple spaţiul gol din personalitatea ta.
  4. Acest tip de scenariu este însă deosebit de dureros. Ani de zile. În parte despre asta e vorba în cartea mea Manual de călătorie pentru 18-30 de ani. Ani de zile ai deja două silabe, sau patru litere, nu ai cuvântul. Stii bine că acela e cuvântul că acelea sunt literele pe care deja le-ai scris prin viaţa ta şi în inima ta, dar mai lipseşte o singură literă. Nu o vei găsi prin integrame. Tot prin propria viaţă o vei găsi. La un moment dat lucrurile se leagă, dacă le trăieşti până la capăt. Dar fiecare literă e plăcută scump, iar combinaţiile sunt tot mai greu de făcut. Pentru că la final cuvântul final nu e doar o simplă juxtapunere de experienţe. E o nouă experienţă, la care ajung, un nou stadiu în viaţă, care integrează ceea ce credeam că era finalul.
  5. Am trăit asta, am început formări şi apoi activităţi, şi undeva în adâncul inimii ştiam că alta e destinaţia. Am fost profesor şi psiholog pentru studenţi, am făcut asta cu drag ani de zile şi făceam bine. Dar ştiam că toate astea vor folosi pentru un alt tip de job. Se poate să ai o astfel de viaţă dublă, care e sinceră, nu duplicitară: contruieşti o literă, ani de zile, dar aştepţi în sinea ta cuvântul final. Se poate să stai convins într-un job, un an sau cinci, iar în acelaşi timp să ştii că nu aceea e destinaţia ta profesională adevărată.
  6. Primele litere sunt de obicei conţinuturi, adică o facultate de istorie, un job într-o editură. Ultimele sunt mai mult sensuri, misiuni. Voi fi director de editură pentru copii, consilier pentru un partid, specialist în campanii pentru copii sau familii defavorizate. De la un moment încolo, contează mai mult locul undeva activez, instituţia, compania, domeniul, şi destinatarul activităţii mele, decât conţinutul în sine a ce fac (jurnalist, terapeut, consultant).
  7. Este asta posibil? Este posibil să avem un anumit număr de litere pe care trebuie să le completăm, aşa cum punem CNP-ul în nişte căsuţe goale? Este concluzia mea cea mai recentă. Este un mod de a vedea identitatea unui om în forma în care Robert venturi vede arhitectura postmodernă, ca o acumulare progresivă care devine frumoasă la final. Este, mai ales, un fapt care are legătură cu ce am descoperit la un specialist în introspecţii şi bilanţuri personale, iezuitul Herbet Alfonso, într-o carte tradusă şi în română (Descovering you personal vocation) http://www.paulistpress.com/Products/3-267-6/discovering-your-personal-vocation.aspx. Ei bine, el spune că a descoperit că din punct de vedere religios fiecare om se descoperă în faţa lui Dumnezeu printr-un cuvânt care defineşte modul să de a trăi. Mă bucur că cineva spune asta, şi cred că acest lucru, că există un cuvânt personal (şi final, adică la care se ajunge) explică tensiunea interioară prin care trec atâţia oameni azi, care încă şi încă, deşi au formare şi experienţă, simt că le mai lipseşte ceva. Că aventura interioară nu s-a terminat. Că totul a avut un sens, dar mai e de mers.
  8. Oricum, de acum când cineva mă întreabă despre carieră, ştiu ce să îi spun. Nu contează prima facultate, contează ce cuvânt va ieşi la final. Nu căutăm un job anume, ci un cuvânt care ne reprezintă şi care conţine tot ce am încercat (bun) dar şi tot ce nu a ieşit. Iar oamenii fericiţi sunt cei care au găsit cuvântul, iar acum se bucură de el, îl pun în lumină, iar în timp îl lasă ca un cadou lumii.  Si deci azi nu prea contează ce facultate începi. E preferabil să nu fie o literă prea exotică, pentru ca să poţi recupera apoi cât mai multe cuvinte posibile. O facultate azi nu e ceva prea important. Importantă e calitatea prietenilor şi proiectelor care se pot face acolo, şi apoi ce adaugi acelei facultăţi. (pentru majoritatea facultăţilor de socio-uman, excludem deci medicină sau arhitectură, de exemplu)

Comentează

Trebuie să fii autentificat pentru a putea comenta.