Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Un maestru

Submitted by on 29 ianuarie 2015 – 18:20No Comment
Un maestru

Există părinţi spirituali, oameni cu care te simţi frate în cele ale sufletului, de parcă faci parte din aceeaşi familie spirituală cu ei. Apoi există mentori, cei care te învaţă cum să faci lucrurile.

Şi apoi… există maeştri. În viaţă, sau trecuţi din aceasta viaţă. Despre asta vreau să vorbesc în acest articol. Maeştri în filosofie, în religie, în scris, în teologie, în gândire, mai ales în lucrurile care nu se văd. Ale spiritului.   

Un astfel de maestru, care a trecut la altă lume tot pe un 29 ianuarie, dar 1985, a fost pentru mine Pere Jerome, un călugăr cistercian, de oricine elveţiană, cu o fineţe şi o sobrietate impresionantă, care a trăit la mânăstirea Sept Fons, şi a scris doar pentru el: după moarte i-au fost publicate scrierile, despre rugăciune şi viaţă spirituală, iar ele devin tot mai mult o lectură mondială. Le-am citit într-o perioadă în care aveam nevoie de aşa ceva, pentru că de vreo cinci ani nu mai înţelegeam nimic nici din Biblie, nici din meditaţie, nici din sensul creştinismului. A fost salvarea mea, pentru atunci dar şi până azi.

Care era senzaţia? Citindu-l, încetul cu încetul, mi-am dat seama… ei bine nu mi-am dat seama de ce ar trebui să fac, concret. Nu asta.

Dar mi-am dat seama de tot ce făceam greşit. Unu.  

Şi doi, de ce anume era greşit tot ce făceam.

Acum înţelegeam, evident, simplu, brusc, ce şi de ce era greşit. Dintr-o simplă propoziţie, nici măcar o frază, picau luni de zile de încercări ratate.

Maestrul, deci, aduce cu el pentru tine o respiraţie înaltă cât bolta unei catedrale, spre care te ridici, după ce stătusei ghemuit într-o cutie de carton în colţul acelei catedrale, ca un pui închis în incubator fără şansa de a creşte vreodată mare. Te agitai, dar nu aveai cum să creşti mare singur, iar asta poate de ani de zile.  

E sentimentul că lucrurile se fac complet altfel. Şi apoi siguranţa, certitudinea că aşa e, cum spune maestrul. Că pe acolo e direcţia.  

Tu, cand încerci singur, te bazezi pe speranţa ta, poate iluzorie, dar şi pe sentimentul că ţi-ai umplut cumva ziua, luna, anul. Ai sentimentul unei evoluţii anume, care de fapt e mai mult o investiţie. Şi, ai impresia că e importantă, poate nu corectă dar aducătoare de sens, pentru că e o investiţie deja făcută.

Pentru că investiţia în viaţa spiritului, fie că e filosofie, scris, rugăciune, meditaţie, teologie, făcută de unul singur, e cu siguranţă o mare încercare în gol. Pare uşor, asta pentru că nimeni nu ţi se opune sau nu îţi dă semnale că e bine sau nu (aşa cum se opune lemnul tâmplarului), eşti liber să gândeşti ce vrei, să scrii ce vrei, să imaginezi ce vrei. Din moment ce oricum nu prea laşi urme, din moment ce oricum nu se contorizează rezultate, ai impresia că scrii ceva pe peretele invizibl al lumii, şi că orice ai scrie, din moment ce scrii ceva, e bine aşa cum e scris. E mai bine aşa, decât nimic, decât să trăieşti în infra-uman, în obiecte, în mâncare, în mirosuri şi munci fizice.

Da, dar poate că nu scrii ceva care face litere, şi apoi cuvinte, poate că rămâi ani de zile la stadiul de desen de 1 an. Mizgăleală. Cei care se roagă, cei care gândesc, sunt mândri că fac asta, au trecut de stadiul material, dar e o lume invizibilă în care te poţi amăgi ani de zile că ai avansat. Totuşi, era bine să încerci, e concluzia mea.

E chiar nevoie să bâjbâi, pentru că apoi, când, întâlneşti un maestru, chiar în paginile rămase de la el după ce a murit, dintr-o dată să poţi să îl recunoşti, Să laşi să cadă toate gesturile învăţate de tine cu greu. Să îţi fie brusc, deodată, uşor, să înaintezi în trei săptămâni cât nu ai făcut o in trei ani.

Eliberarea, în ale spiritului, nu e doar eliberare cum ar fi de un lanţ la picioare, e şi elan, dinamică, sens. Îţi iei zborul, nu doar că poţi să îţi iei zborul dar chiar asta faci. Ca atunci când ai ajuns la capătul bazinului de înot, te întorci, cu mainile iei elan, dar şi cu picioale împingi în perete. E o dublă putere de propulsare înainte, pe care o ai doar când ai terminat un bazin şi începi un nou bazin.

Cum arată un maestru? După cum arată discipolii lui.

Uşuraţi. Respiră uşuraţi după un secol de oboseală inutilă.

Bogaţi. Îmbogăţiţi cu viitorul a ani de zile de încercări care de acum vor aduce fiecare, intr-o zi, cat aduceau înainte într-un an.  

Prin urmare, un maestru nu se vede niciodată. Nu îl vezi. Doar dacă ai zăbovit ani de zile pe o încercare anume fără mari rezultate, la finalul ei poţi descoperi un maestru. Cel de lângă tine nu are nevoie de el, şi nu îl vede.

Iar după ce l-ai întâlnit, iarăşi nu se prea vede. Tocmai, maestrul, e cel care dispare complet din calea discipolilor lui. Pentru că a făcut deja drumul. Nu mai are nevoie să i se dea ceva în plus, nu mai are nevoie de nimic. Dar, poate să conducă, pe cei care mergeau de ani de zile prin mii de arături, spre drumul care există, undeva pe lumea asta, pentru fiecare, şi anume drumul potrivit. mai precis „Ne-ne-potrivit”. Drumul “mai bun decât suma tuturor celorlalte drumuri”. Există aşa ceva, dar descoperi asta după ce chiar faci toate celelalte drumuri, şi descoperi că mai e o cale: la pas alături de un maestru care în viaţa lui chiar a mers şi a ajuns undeva.

Altfel spus, cel care ştie unde merge în lumea spiritului (maestrul) face cu un pas mai mult decât faci tu, fără direcţie, în ani de zile. De aceea, când întâlneşti un astfel de om, simţi imediat. 

Este cel mai evident lucru, după ani de zile de călătorie prin ceaţă.

Comments are closed.