Un mentor trebuie să fie un model de viaţă?

Deja un scriitor fără succes poate fi un foarte bun mentor pentru un tânăr scriitor care va avea succes. Iar un coach care a făcut o mulţime de greșeli poate lua din acele greșeli lecţii de viaţă pentru zeci de oameni care au făcut acele greșeli dar nu au tras la fel de bine o lecţie de viaţă din ele. Adică, nu trebuie să ajungi tu la o performanţă pentru ca să poţi fi capabil totuși să îi ajuţi pe alţii să ajungă la acea performanţă.

Apoi, am auzit odată o afirmaţie de genul „Ce trebuie să faci ca să fii un bun psiholog? Să fii un om echilibrat”. Nu prea cred. Adică, sunt mulţi oameni echilbraţi pe lumea asta, dar nu sunt neapărat buni psihologi. Iar în afară de terapii foarte profunde cum e psihanaliza, unde nu trebuie să interferezi cu emoţiile celuilalt, pentru a da un sfat mai simplu nu cred că trebuie neapărat să fii echilibrat, sau că asta ar fi esenţa psihologului: trebuie în primul rând să simţi echilibrul și dezechilibrul celuilalt. La fel ca un antrenor: poate duce la nivele foarte înalte un sportiv deși nu a ajuns poate niciodată la o astfel de performanţă.

 Sigur, sunt mai multe nivele de mentor, nu mă refer la mentoratul profesional ci la cel care este într-un fel sau altul motivaţional: de exemplu coach, antrenor, profesor, educator, duhovnic chiar.

Dacă ajungem la extrema cealaltă a discuţiei, duhovnicul, e de remarcat că duhovnicul nu e „popa”, care „face dar nu zice”, după cum spune proverbul răutăcios din popor. Duhovicul tu îl alegi, să te ghideze, iar aici în doctrina catolică este, de exemplu, înainte să se fi inventat psihanaliza, criteriul dat de Tereza de Avila: ce e de preferat, un duhovnic care e un mare sfânt sau un bun teolog? (adică, e un model sau e cineva care știe ce să îţi spună, adică mentor (cu niște ghilimele)?. Ea preferă teologul: e bine să alegi pe cineva care știe să te situeze în context, decât pe cineva care e un mare model, dar care poate nu e potrivit ca să te urmărească pe tine ca om. Poate e prea mistic, prea „nebun”, sau prea lipsit de talentul pedagogic - deși are multe alte talente. (Dealtfel asta e calea prin care apar toţi acei guru - șefii de secte, niște modele care au devenit mentori deși nu era cazul).

Astea toate ca introducere, sunt mai mult niște piste deschise, foarte diferite între ele.

Dar ideea articolului ar fi următoarea: mentorul, care are talent în acest sens de a fi mentor, își ia putere și energie și motivaţie din activitatea lui de mentor. Deci, paradoxal poate, mentorul trebuie să își înceapă cu curaj activitatea, puterea de a deveni model va veni parcurs, și nu poate să vină altfel!

Dacă puterea ta vine din talentul de a-i ghida pe alţii, e limpede că dacă stai izolat o să fii lipsit de putere. E un cerc vicios, care trebuie spart: trebuie să începi să dai sfaturile tale, iar felul în care schimbi vieţile altora te va motiva să o schimbi și tu pe a ta, dacă este cazul. Vei deveni model, poate, după ce ești deja de ceva timp mentor. Din ziua în care accepţi că ai un talent de mentor, o să vină și puterea de a fi model.

Vezi destule filme mai mult sau mai puţin americane dar care au ceva adevărat: bătrânul maestru e izolat și plictisit, iar tânărul ucenic îl scoate la lumină, îl motivează.

Şi poate că azi avem prea mult pretenţia de publicitate: mentorul trebuie să fie o persoană integră, perfectă, bună de pus în copertele de magazine. Ei bine nu e asta treaba mentorului, sau dacă trebuie să fie, ei bine e datoria noastră, a ucenicilor, să îl ajutăm să devină și model. El nu poate altfel. (Şi poate e mai bine așa: cum spuneam, un mentor care e și model riscă să fie copiat la nivel de gesturi, atitudini, comportament, să fie copiat prea mult și prea forţat, și să devină guru).

Adică, avem toţi nevoie unii de alţii. Elevii sau ucenicii au nevoie de mentor, pentru ce sfaturi poate le să dea, dar și mentorul are nevoie de elevii lui, pentru care e gata să se schimbe, să facă eforturi, - nu aceleași eforturi, dar eforturi spre mai bine.

De fapt, fiecare are rolul lui: mentorul te ajută să devii un model de viaţă, în domeniul în care el e mentor. Iar tu, pe măsură ce devii acel model, îi întorci mentorului ajutorul: îl ajuţi să devină un model de viaţă în domeniile în care nu e mentor.

El știa unde poţi tu să ajungi, iar apoi tu îi arăţi unde el nu știa că poate să ajungă.

N. Încă o data, scena mea preferată din toate filmele, cu Al Pacino pe post de antrenor care iese din depresie odată cu sportivii pe care îi antrenează.