Pentru acest Crǎciun preotul mi-a dat ca tema de casǎ sǎ meditez naşterea lui Cristos. Ceea ce am fǎcut. Cu sugestia cǎ Dumnezeu a venit sǎ ne mântuiascǎ pe fiecare ca şi cum am fi singuri pe lume, şi cǎ rugǎciunea de la final de slujbǎ “Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” nu ȋnseamnǎ cǎ eu sunt primul pǎcǎtos ci inseamna de fapt eu sunt primul mântuit.
Ei bine, am meditat la acest copil care se naşte. Si mi-am amintit de anii de studii ȋn Franța, ȋntr-o zonǎ pierdutǎ ȋn ceațǎ printre dealuri de pe valea Loire, unde ȋnvǎțam dimineata intr-o mǎnǎstire cu 200 de calugǎri teologia lui Toma din Aquino. Afli acolo cǎ Dumnezeu e imuabil, neschimbat, de neatins, e acelaşi azi, ieri, mâine, de o eternitate, suficient lui ȋnsuşi. Pe româneşte, Dumnezeu e ca ȋn melodia lui Tudor Chirilǎ, stǎ pe canapea cu Sfantul Petru şi ȋsi bea ceaiul, ȋntr-o absoluta zenitudine şi fǎrǎ sǎ fi cunoscut o secundǎ ce ȋnseamna cuvântul omenesc “stress”.
Acest Dumnezeu a vrut sǎ se ocupe el direct de noi, a vrut sǎ se redreseze ȋn existențǎ. Putea pur şi simplu sǎ ȋsi ia o maşinǎ Ferrari, sǎ mearga câte o zi ȋn fiecare continent şi cu un deget mişcat sau doar cu un cuvânt sǎ mântuiascǎ intreaga umanitate. Putea chiar doar sǎ deschidǎ puțin cerurile si sǎ spunǎ o de sus o vorbǎ, şi totul revenea la normal.
Ce a facut? Si-a suflecat mânecile si a luat-o de la zero, un nou nascut in frigul Bethleemului. Expus primejdiilor si soldaților. Fǎrǎ ajutoare, fǎrǎ bani, fǎrǎ suitǎ sau medici. Trei ani de pribegie in Egipt. O viata de meditație şi umilințǎ in Nazareth. Rǎspunsuri la toate ȋntrebǎrile mari ale omului, ȋn sandale şi fǎrǎ vreo mâncare deosebitǎ, fǎrǎ un sediu social sau profesiona.
Sǎ fii un nou nǎscut, ȋn frig, iatǎ de fapt o carte de vizitǎ şi o declarație de intenție. Ne aratǎ psihologia acestui Dumnezeu (metaforic vorbind, pentru cǎ Dumnezeu e spirit, nu are psihologie). Si-a suflecat mânecile, s-a implicat pânǎ la capǎt. A trecut prin toate, deşi nu ȋl obligǎ nimeni sǎ facǎ asta.
Îmi aduc aminte, la cǎsǎtoria noastrǎ, am fǎcut masa festivǎ la la o mǎnǎstire lângǎ Bucureşti. Evident cǎ firma cu tacâmurile a adus câteva sute de tacâmuri nespǎlate. Si cǎlugǎrii de acolo, vreo trei italieni, s-au pus pe spǎlat, ȋn dimineata nunții. Eram acolo. Dar apoi, cǎlugǎrul şef care spǎlase a apǎrut şi el la slubja de cǎsǎtorie, imperturbabil ca de obicei, chiar dacǎ poate era transpirat dupǎ ce a condus rapid prin tot centrul Bucureştiului ca sǎ ajungǎ. A fost lecția nunții mele: e bunǎ credința, sǎ fii la locul rugǎciunii, dar adevǎrata credințǎ are fapte, ȋşi suflecǎ mânecile.
Fiecare clipa din viata lui Cristos a fost intr-un fel inutilǎ. Nu era nevoie, de nimic. A stat cu noi, ne-a privit ca un copil si apoi ca un tânǎr, doar pentru cǎ a vrut sǎ ȋşi suflece mânecile.
Noi ne reținem, ne temem, ne pǎstrǎm pauza de țigarǎ şi pauza de somn. Dumnezeu s-a expus complet.
Deci, scena de Crǎciun nu e despre cât de frumos e ȋn familie, cald şi bine. E despre altceva: e despre insuportabila lipsǎ de egoism a adevǎratului Dumnezeu. Un Dumnezeu care, aparent absent, e ȋn orice clipa mai interesat de fiecare dintre noi decât de toate stelele la un loc.
Iar dacǎ nu ȋntelegem toate astea, sau nu ȋn acest moment, sau nu toți oamenii se intereseazǎ de scena Crǎciunului, din diverse mii de motive, e foarte clar ca un astfel de Dumnezeu nu se opreşte la ce gândesc oamenii ȋntr-un moment sau altul al vieții lor. E un Dumnezeu care face, nu doar vorbeste. Iar atunci când face ceva, nu are nevoie de vizualizari sau studii de piațǎ. “Cuvântul s-a fǎcut trup”. Indiferent cǎ ne place sau nu, ne intereseazǎ sau nu.
Si, ȋntr-adevar, acel copil a schimbat istoria lumii, ceasul imperiilor şi ceasul erelor. pânǎ una alta. Mai important e cǎ a schimbat istoria lumii de dincolo si configuratia a ce ne asteaptǎ dupǎ ce vom muri. A schimbat toatǎ arhitectura interioarǎ a existentei.
Doar cǎ lucrurile astea le stiu şi demonii. Desi pentru ei nu e o veste bunǎ. Noi, ȋn viațǎ, avem ȋn orice clipǎ şansa sǎ putem vedea asta ca pe o veste bunǎ. Sǎ acceptǎm cǎ acest bebeluş vine ca prieten pentru noi. Vine pentru noi. Daca facem asta, am scǎpat.
Înțelegem din scena Crǎciunului douǎ lucruri.
Mai ȋntâi, putem şi noi sǎ ne dǎm jos din canapea şi sǎ ne expunem, sǎ ne suflecǎm mâinile, sǎ trǎim pânǎ la capǎt, “fǎrǎ rest” cum se zice azi. Dacǎ Dumnezeu s-a deranjat şi nu i-a fost ruşine, pe noi ce ne doare sǎ facem la fel?
Apoi, un astfel de Dumnezeu care s-a coborât de pe canapeaua din cer şi a intrat ȋn acest film de coşmar care e umanitatea cu rǎutǎțile, trǎdǎrile şi invidiile ei, ca un bebeluş lipsit de ajutor, e un Dumnezeu care nu are nici o problemǎ sǎ rǎspundǎ unui nenorocit care cere, ȋn rugǎciune, o usurare, o vindecare, un job sau o prietenie mai curatǎ.
Scena de Craciun e despre faptul ca Nimic ne e imposibil la Dumnezeu. Altfel spus, pe Dumnezeu nimic nu ȋl opreşte. Trebuie doar sǎ reuşim sǎ ȋl strigǎm corect pe nume, ca şi cum Dumnezeu a venit ȋn lume, dintre toți pǎcǎtoşii, ȋn primul rând pentru mine.
Adicǎ, dacǎ Dumnezeu s-a expus atât de mult, mǎcar atât sǎ facem şi noi: sǎ ne rugǎm mai cu elan. Înainte de a spune cǎ nu ne rǎspunde.