Un suspin şi un cutremur. Despre perioadele în care „te învârți în cerc”

Sunt perioade în care oricât ai încerca să schimbi ceva, nu iese mare lucru. Cu un efort supraomenesc reuşeşti să faci un singur pas, pe când în alte vremuri zburai, fluierând. E clar că efortul nu duce la nimic, nici strategiile nu duc la nimic. „Nu iese”, nici mental, nici voluntar, nici cu transpirația. Am trecut în ultimii doi ani prin așa ceva, desi părea că totul merge bine. Nu mergea. Ceva era blocat complet. Încerc în acest text să trag o concluzie și o sinteză.

Poți să te rogi zeilor într-o astfel de perioadă, și nu iese nimic. Poți să-ți blestemi zilele, ca Sean Penn în filmul U-turn. E un film de Oliver Stone, în care Sean Penn conduce un Mustang, intră într-un sat pierdut din Arizona și acolo i se întâmplă doar belele. Parcă Oliver Stone vrea pur şi simplu să își bată joc de Sean Penn în acel film. Acolo, desigur, e un șir de întâmplări nenorocite. Dar, la nivel spiritual, când te învârți în cerc şi nu mai ieşi de acolo, ce înseamnă asta?

Orice încercare de ameliorare, de la o discuție cu un prieten sau un consilier până la orice fel de excese, muzică sau evadare, nu sunt suficiente nici cât sub o măsea ca să producă un efect. Ai doar puţină morfină, pentru o clipă.

Pe de altă parte, e clar că treaba asta nu e o depresie. Poți face chestii, și vrei să faci lucruri. Dar nu se potrivește ce faci, nu iese ce trebuie, nu simți că ai un orizont care se luminează cu fiecare zi ce trece. Lumina soarelui s-a blocat într-un punct, şi a rămas neschimbată. Ești, într-un fel, într-un alt film. Sau, putem spune ca joci într-un film în care nu mai ai nici un rol, sau în nici un caz nu mai eşti regizorul sau actorul principal.

Încǎ ceva: te poți ȋnvârti ȋn cerc pentru cǎ nimic nu iese dar şi pentru cǎ nu poți ieşi dintr-o etapǎ a vieții.

Soluția? Mi-am dat seama cǎ soluţia e ascunsǎ tocmai ȋn ce presupune expresia “a te învârti în cerc”. Dacă te învârţi în cerc, înseamnă că ai greşit etajul vieţii. La fel ca Harry Potter, trebuie să găseşti uşa invizibilă care te duce la etajul bun unde lucrurile vor merge alături de tine şi tu ȋmpreunǎ cu tine. Dar cum gǎseşti etajul invizibil?

1. Omul pe lumea asta are în mod normal puterea de a împinge şi de a schimba lucrurile. Dacă ce faci nu schimbă mai nimic, înseamnă că întreaga ta viaţă se petrece cumva plutind „în aer”. Ceea ce crezi că e fundaţia vieţii, placa tectonică pe care sunt aşezate toate, nu e de fapt placa cea bună, iar imaginea potrivită e că a dispărut gravitaţia spirituală care leagă toate împreună. Tu depui un efort, dar gravitaţia invizibilă a universului nu mai lucrează împreună cu tine.

Ei bine, nu cumva tocmai acesta era sensul vieţii? Sensul vieţii pare de multe ori ceva care ţine de mental, de speculaţie, de căutare intelectuală fără sfârşit. De fapt, sensul vieţii, chiar dacă are nevoie o parte de „mental”, este totodată ceva incredibil de concret, e acel pământ bun pe care călcăm cu sufletul, conexiunea bună şi potrivită care face că mentalul, trupul şi inima merg mână în mână. De aceea, dacă te învârţi în cerc, şi nu pare deloc că ai fi în vreo depresie sau astenie, înseamnă că ai pierdut de fapt sensul vieţii, contactul cu placa tectonică invizibilă care pe unii îi face veseli şi fericiţi în mijlocul dificultăţilor.

2. Partea a doua a ceea ce sugerează imaginea omului care se învârte în cerc, dacă o ducem până la capăt, e cǎ ceea ce se întâmplă în această perioadă este pur şi simplu pregătirea tăcută a unui cutremur de gradul 7 sau 8. Acum tragem limitele, desenǎm frontiera a ceea ce va distruge cutremurul care va veni. Or, atunci când te învârţi în cerc, mi se pare acum destul de clar că nu doar o parte ci aproape totul va fi distrus şi aruncat în aer.

Iată poate singura veste bună a perioadei în care ne învârtim în cerc: pregătim o ridicare, în inimă, a unei alte plăci tectonice, a unei alte fundaţii pentru propria viaţă, deci un cutremur care va veni cu siguranţă după ce scârba, tristeţea sau disperarea vor umple paharul. Dar acel cutremur nu poate veni doar pentru că „nu mai poţi”, e unul mai profund: el apare după ce accepţi să nu mai fii tu, cel de azi. Să nu mai exişti, tu, cel care funcţiona într-un fel, şi să apară un alt „eu”, care împinge lucrurile altfel pe lume.

Când eşti într-o depresie, rotiţele care te unesc cu lumea nu mai merg, ca lanţul unei biciclete care a ieşit afară. Trebuie să pui lanţul la loc. Problema, deci, e „în tine”, dar nu te cuprinde cu întreaga personalitate. Însǎ atunci când te învârţi în cerc, putem spune că problema e „la tine”, ȋn totalitate. Pentru o depresie, nu trebuie neapărat să schimbi mare lucru la tine, mai degrabă trebuie să ieşi cât mai repede din depresie. Când te învârţi în cerc, trebuie să schimbi ceva la tine, şi anume să te schimbi pe tine cu totul.

E logic. Nimic nu merge, deci ai nevoie nu de o strategie, sau de ceva mai mult decât o strategie: deci, de o altă viaţă. Un altul, în locul tău, ar vedea ce e de făcut, ce merită, pentru ce trebuie să de fapt sǎ mulţumeşti şi pentru ce trebuie de fapt să fii îngrijorat. Ar vedea cum e aşezatǎ placa adevǎratǎ a vieții tale. Tu nu mai vezi.

3. De aceea, chiar dacă a te învârti în cerc pare un efort de luni sau ani care nu are nici un rezultat, în mod normal la final va veni un cutremur care va muta placa tectonică şi va aduce o nouă placă tectonică. Acest rezultat, nesperat, care vine la un moment x după un lung timp steril, merită tot efortul.

Altfel spus, perioadele ȋn care te ȋnvârți ȋn cerc sunt dureroase mai ales pentru că pare cǎ a trecut prea mult timp în care nimic nu a contat, a trecut doar timpul. Dar, dacǎ privim cutremurul care va veni, ei bine o astfel de mişcare interioarǎ nu se poate face rapid, ea trebuia pregǎtitǎ. Omul nu suportǎ orice, oricât, oricând. E o rezistențǎ durǎ la schimbare, care nu se risipeşte ȋntr-o zi, uneori nici ȋn ani de zile.

4. Iar în acest caz, scopul perioadei de mers ȋn cerc e sǎ ajungi sǎ nu te mai suporți. Sǎ nu mai suporți modul ȋn care reacționezi, firesc dupa mintea ta, dar de fapt total nepotrivit fațǎ de cine eşti tu cu adevǎrat. E momentul marilor convertiri şi schimbǎri de perspectivǎ, momentul ȋn care realitatea te aducă mai bine decât orice maestru. E timpul sǎ asculți lucrurile, obiectele, care ȋți spun cǎ ceva e fals şi sunǎ fals ȋn tine. E timpul sǎ iei un ciocan, ca Nietzsche, şi sǎ spargi tot ce sunǎ fals, pânǎ ajungi iar la pǎmântul bun din care cresc lucruri bune, eforturi bune, reactii potrivite.

Aici nu cred cǎ te mai ajutǎ un psiholog, un preot sau o carte. E poate cel mai greu moment al vieții, pentru cǎ trebuie sǎ sapi ca sǎ gǎseşti o putere pe care nu o ai acum. Puterea adevǎratǎ. E de fapt momentul sǎ sacrifici lucruri la care țineai. Nici mǎcar Dumnezeu nu te mai poate ajuta, chiar dacǎ El e ascuns ȋn ceea ce vei face, el aşteaptǎ ca de data asta ca tu sǎ acționezi, sǎ loveşti, sǎ tai ȋn carne vie ceea ce e putred ȋn tine sau ȋn modul ȋn care acționezi şi reacționezi.

În Evanghelie e acest pasaj misterios: „cine va cǎuta sǎ ȋsi salveze viața o va pierde. Iar cine ȋşi va pierde viața, o va salva”. Sunt momente ȋn viațǎ ȋn care trebuie sǎ renunți la a fi centrul universului, pentru cǎ sunt alte lucuri care conteazǎ, şi care schimbǎ complet configurația – a vieții, a gesturilor, a dorințelor, a planurilor. Despre aşa ceva e vorba atunci când de prea mult timp te ȋnvârți ȋn cerc: e momentul sǎ renunți sǎ vrei sǎ-ți salvezi viața aşa cum o ai acum, iar acest sacrificiu va duce la o nouǎ viațǎ.

Se poate sǎ te schimbi complet ȋn interior, chiar dacǎ nu pleci ȋn China sau nu ȋți schimbi complet mediul de viațǎ şi cercul de prieteni? Treuie sǎ se poatǎ, pentru cǎ altfel nu se poate ieşi din aceste perioade. Omul are aceastǎ putere. Iar lunile de neputințǎ sunt de fapt fisura, nevǎzutǎ, tǎcutǎ, care perforeazǎ ca un picamer ceea ce credeai ca e fundația vieții. Toate aceste luni, ȋn care nu se ȋntâmplǎ nimic, sunt unda de şoc care urcǎ ȋncet spre conştiintǎ. Aşa ceva, da, e normal sǎ dureze. Pentru cǎ se fisureazǎ, zi dupǎ zi, ceea ce te ținea ȋn picioare. Un cutremur dureazǎ câteva secunde, dar se pregǎteşte ani de zile.

Si nu mai e vorba aici de bine sau de rǎu. Nu era ceva rǎu neapǎrat ȋn ce fǎceai pânǎ acum. E vorba de altceva, dar e nevoie de un „altceva” atât de puternic, ȋncât e vorba de fapt de „altcineva”. Fǎrǎ sa ajungi la un altcineva, nu vei ieşi din aceasta perioadǎ nefericitǎ, şi fericitǎ doar la final.

5. Imaginea care completeazǎ acest text vine de la un pasaj din Sfântul Pavel, misterios şi impresionant:  “Noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar [al lui Dumnezeu] Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru; căci în speranţă am fost mântuiţi. Dar speranţa care se vede nu este speranţă, deoarece cum ar putea spera cineva ceea ce vede? Însă dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci aşteptăm cu răbdare. De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite”.

Imaginea interesantă e aceea că lumea întreagă este într-o continuă naştere dureroasă. Dar, acelaşi lucru e valabil pentru fiecare dintre noi. Ni se pare că ne-am născut demult şi acum mergem pas cu pas spre îmbătrânire, dar de fapt cu fiecare zi ne naştem mai bine şi mai mult la adevărul acestei lumi. Iar momentele în care eşti pierdut şi te ȋnvârți ȋn cerc sunt o altă etapă, mai brutală, a acestei naşteri dureroase: ȋn acele momente, ai impresia ca nici rugǎciunea nu mai functionează.

Ne-am ȋnvǎțat sǎ credem că Dumnezeu este sus, la capǎtul de sus al rugǎciunii, dar poate cǎ el este şi jos, la rǎdǎcina din piept din care ies suspinele. De ce nu ar fi Dumnezeu în suspinele negrǎite de care vorbeşte Sf. Pavel? Poate cǎ Duhul nu poate sǎ ne vorbeascǎ prin cuvinte, pentru cǎ noi suntem atenți doar la cuvintele care ne intereseazǎ deja, şi atunci vorbeşte prin suspine.

Asta ar însemna că atunci cand te ȋnvârți ȋn cerc, la fel ca personajul din clipul Unforgiven al lui Metallica, trebuie ȋntr-o bunǎ zi sǎ ȋntelegi cǎ nu o sǎ reuşesti sǎ ieşi de acolo ȋmpingând la nesfârşit pereții. Soluția e să urmezi calea suspinelor, care ȋntr-o zi te va ajuta sǎ te naşti din nou. Si, desigur, să dǎrâmi cu acel suspin creator pereții din jurul tǎu, la fel cum evreii au dǎrâmat doar cu puterea trompetelor zidurile puternice ale Ierihonului.

E vorba de fapt de o aterizare pe acel etaj bun, invizibil, ȋn care viața merge prin tine şi cu tine. Dupǎ cutremur, aterizezi acolo unde trebuia sǎ fii.

6. Prin urmare, atunci când te ȋnvârți ȋn cerc, trebuie sǎ te opreşti şi sǎ nu mai faci nimic. Doar sǎ asculți. Sǎ asculți adierea din suflet care spune, ȋn felul ei, de ce lucrurile nu merg. Suspinele Duhului. Poate cǎ acest articol pare prea teoretic, dar am ȋncercat sǎ pun imagini peste nişte stǎri de suflet. Mai concret, acel cutremur care ȋnclinǎ placa tectonicǎ a inmii, ei bine presupune sǎ rǎstorni gravitația asa cum o ştii sau o crezi: mai concret, de la persoanǎ la persoanǎ, presupune sǎ accepți cǎ sunt lucruri mai importante decât lucrurile pe care le crezi importante. Sǎ accepți cǎ prietenul avea dreptate. Vecinul. Soția. Soțul. Copilul. Patronul. Colegul. Sǎ ieşi din centrul lumii tale şi sǎ accepți cǎ poate lucrurile trebuie fǎcute diferit de cum credeai sau voiai.

Lista acestor schimbǎri diferǎ foarte mult de la om la om. Dar, de fiecare datǎ, fiecare dintre noi ştim bine de fapt, ȋn adâncul sufletului, cǎ s-ar putea ca lucrurile sǎ stea altfel decât credeam. Învârteala ȋn cerc e doar timpul de time-out ȋn care universul sau Dumnezeu ne lasǎ sǎ mocnim, pânǎ când ȋnțelegem cǎ nu o sǎ murim dacǎ acceptǎm cǎ nu am avut dreptate.

De exemplu, la mine e lungǎ lista de lucruri care trebuie schimbate, ȋn gânduri gesturi, emoții şi omisiuni, pentru ca şi perioada de ȋnvǎrtit ȋn cerc sǎ se ȋncheie. Acum, printre dǎrâmǎturi, le vǎd.

Acesta e ȋnceputul cutremurului, sǎ vezi printre dǎrâmǎturi. Sǎ vezi, de fapt, cǎ lucrurile pe care te bazezi, sunt de fapt dǎrâmǎturi, ruine, prin care trebuie sǎ ȋți faci loc spre etajul cel bun al vieții.

Odatǎ ce ai prins gustul renaşterii interioare, cutremurul va merge repede pânǎ la capǎt.

Trebuie ȋnsǎ un singur lucru: doza de umilințǎ pe care nu o avem, nici unul dintre noi, pentru multǎ vreme, şi care se adunǎ pânǎ la urmǎ pe mǎsurǎ ce scârba şi tristețea umplu paharul vieții. Atunci suspinele negrǎite se transformǎ ȋn cuvinte, decizii şi gesturi noi, neştiute, nesperate. Avem aceastǎ putere, sau ea ne este datǎ de undeva. Aşa sǎ fie, pentru toți cei care am stat sau mai stǎm ȋn perioade ȋn care ne-am ȋnvârtit ȋn cerc.