Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Spiritualitate

Prin câte vieți trecem până ce ne oprim din alergătură?

Submitted by on 14 ianuarie 2015 – 23:37No Comment
Prin câte vieți trecem până ce ne oprim din alergătură?

Trecem prim mai multe vieţi în viaţa noastră. Iar “vieţile” sunt un fel de amestec cald şi bine legat de “prieteni, melodii şi hit-uri la radio, străzi, drumuri spre metrou şi drumuri spre casă”.

E o viaţă când mergi la liceu. Cu nişte nume, cu nişte melodii, cu hainele pe care le purtai cu mândrie şi speranţă.

E o altă viaţă la facultate.

Apoi urmează vieţile din timpul iubirilor nemărturisite sau consumate cu vârf şi îndesat, cu prietena (sau prietenul) de care te desparţi seara tot mai târziu, şi revii noaptea spre casă, unde sunt părinţii, sau spre casa unde eşti doar tu singur. Mai ales în acele nopţi în care te desparţi de iubita ta şi revii singur spre casă, oraşul întreg a devenit deja mai puţin important decât “viaţa” pe care tu o trăieşti. Amintirile şi gândurile tale devin deja o viaţă mai multă şi mai solidă decât viaţa din toate luminile stinse care veghează drumul tău spre uşa casei.

Străzile devin deja, dintr-un peisaj viu, un simplu decor nesemnificativ, tot mai şters.
Vieţi.

Sunt adevărate vieţi, pentru că mergem până la limita sentimentelor, a experienţelor, de la sărăcie la bogăţie, de la frigul iernii la ciripitul păsărilor în dimineţile de caniculă, şi uneori, în fiecare din aceste vieţi, avem sentimentul că “gata, e acolo”, “am ajuns”.

De fapt o viaţă începe de fiecare dată când avem sentimentul că s-au întâmplat mult prea multe, şi mult prea importante, avem sentimentul că… parcă am ajuns la nivelul corect de viaţă, iar restul era, de fapt, doar trecut. Restul era un film, iar acum am ieșit din sală. Restul era copilărie, adolescenţă, restul e ce trebuia să fie, oricum ar fi fost, pentru a ajunge acum. Aici.

Am trecut prin vreo 10 astfel de vieţi în care eram sigur că gata, am ajuns în prezent, iar restul e trecut, atât de mult încât de vreo două ori am aruncat tot ce aveam, nu am lăsat nimic în urmă. Cel puţin 10 familii de prieteni, cu filmele din acele timpuri, cu locurile în care ne intâlneam şi fumam, jucam cărţi sau mima sau mafioţii, sau alte jocuri, cu apartamente la etajul 6, sau la parter, sau la 5. Vieţi.

Problema e că aceste noi vieţi care încep la 30 de ani, mai ales azi, ei bine încap mai multe, tot mai multe. Ţi se părea că nu mai e loc în mintea şi în istoria ta, şi iată că mai e loc. Iată că ai mai avut o relaţie despre care acum îţi dai seama că “nu era aia”. Ai mai acceptat un lung “flirt” cu o trupă de muzică, cu un anumit bar, cu un anumit grup de prieteni, şi totuşi nu era încă asta destinaţia.

La un moment dat, unii vor spune că asta e soarta: o eternă reîntoarcere înăuntrul propriei vieţi. Alţii vor spune că au ajuns undeva, şi rup legătura cu restul, ca acei convertiţi care taie firele cu oricine le aminteşte de vechea viaţă, ceea ce eu am făcut de vreo două ori ziceam, deşi nu am aruncat prietenii ci doar obiectele.

Care e viaţa corectă, adică viaţa la care ne putem opri?

Eu cred că secretul e ascuns în ceea ce conţine minunatul cuvânt “Firesc”. Parcă tot spiritul lui Brâncuşi, bunătatea peisajelor româneşti pentru ochiul uman şi albastrul cerului sunt adunate în acest simplu cuvânt care mie mi se pare mai intraductibil şi mai interesant şi mai reprezentativ decât tot “dor”-ul românilor, – care, el, e doar sentimentul că ceva nu mai e sau nu a mai fost firesc.

Bunicul meu moldovean mi-a spus, înainte să moară: “Nimic forţat”. Şi a repetat de 3 ori. A fost mesajul lui pentru mine. Mi-a luat ani de zile să înţeleg la ce se referea, si trecând prin diverse vieţi care erau bune dar erau încă forţate pentru mine, am ajuns pâna la urmă la o “adresă” şi la o configuraţie unde mă simt firesc. Mult mai bine decât în ultimele vieţi, ca o respiraţie care revine la normal.

Privit să zicem la nivel de discuţie simplă, nu văd altă destinaţie pentru vieţile noastre decât o viaţă care devine ceva firesc. Iar a fi Firesc e ceva mult, mult mai greu dar mai frumos decât clasicul “A fi prezent, A fi aici, a fi în prezent”, via Tolle sau alţii, etc. Toate astea sunt adevărate, doar că par venite din altă lume, şi par că nu înseamnă decât ceva negativ, gen “Nu te mai agita, nu pleca cu mintea,… etc. Dar, pozitiv, cum faci să fii firesc, să devii Firesc?

O viaţă firească – o relaţie firească, o privire firească, toate astea se găsesc după nişte reajustări ale sinelui de ani şi ani şi ani de zile. Iar lungile călătorii prin grupuri de prieteni, prin epocile Pink Floyd sau Dire Straits sau încă Metallica sunt un fel de decor în mişcare care ne obligă să găsim singura melodie adevărată a vieţii: Firesc-ul bun în gesturi, aşteptări, vise, mişcări ale sufletului.

Acolo, zic eu, se termină “vieţile”, disperarea de noapte sau stresul de zi, şi începe viaţa cu V mare.

E tot cu stres, cu agitaţie, dar e cu miez, cu o conectare la sine în oricare din toate cele ce vor urma. E o viaţă care iese din adâncuri şi merge acum direct, firesc, până la înălţimile cerului de azi şi de mâine.

Americanii spun: “Whatever it takes”. Noi spunem mai frumos, mai solid, mai plin de suflet: Firesc.

Publicat in Lapunkt, aici.

 

Comments are closed.