Spiritualitate

Cuplu

Eseurile lui Ion

Vocaţie si misiune personala

Home » Spiritualitate

“Viaţa mea nu a început încă”

Submitted by on 4 februarie 2015 – 23:312 Comments
“Viaţa mea nu a început încă”

Sentimentul că “viaţa mea nu a început încă”.

E adevărat acest sentiment. Adică, dacă ai acest sentiment, înseamnă că el e adevărat.

Dacă ar fi fost doar o idee, de genul “life can’t be like that”, viaţa nu poate fi doar aşa cum a fost până acum” sau doar o imagine de genul “trebuie să ajung la acest tip de casă, de situaţie.. “, atunci da, poate că e o iluzie. Deşi granita dintre vis şi iluzie e greu de stabilit.  

Dar sentimentul că viaţa mea nu a început încă e ceva concret. E acolo, e ca un miez, ca un filon ascuns, doar că nu ştiu ce e ascuns şi nu ştiu nici unde.

Iar anii care trec, viaţa care se scurge pe lângă acest sentiment, poate fi doar lovitura de ani de zile, târnăcopul, pârghia care forţează straturile personalităţii mele să se dea la o parte, ca să iasă ceea ce înăuntru simt că e viaţa mea adevărată.

Acel sentiment e un ghid, care mă va duce undeva. La fel ca steaua care i-a condus pe magi la Bethleem. Habar nu aveau că destinaţia e la Bethleem, sau ce va fi acolo. La fel e sentimentul că viaţa mea nu a început încă. E un ghid.

 E greu să ştii cum poţi să te foloseşti de acest ghid. Magii, de exemplu, dacă se uitau la stea, nu ajungeau nicăieri, stăteau pe loc. Trebuie deci să mergi, sub lumina unui sentiment care e un ghid dar care nu îţi spune nimic în afară de sentimentul că esenţialul “nu e aici”, ca în jocul cu rece, cald, fum, foc. Trebuie să mergi în altă parte, sau să cauţi altceva, sau altfel, dar nu ştii unde, ce, cum.

Ei bine, măcar avem acest sentiment, ani de zile, că viaţa e în altă parte.

Repet, e un sentiment, nu e o idee, nici o imagine. E real dacă e un sentiment.

E ca o piele ascunsă care se cojeşte, încet, încet, de pe inima ta. Nu vei şti ce e în inima ta decât la final, şi nu vei putea coji restul de piele învechită mai repede decât e nevoie, decât e firesc. Nu poţi decât să aştepţi. Dar, va fi un final, toţi cei care simt că viaţa lor nu a început dau jos o piele care nu e a lor de pe o inimă care, apoi, va fi sută la sută a lor.

De ce nu ne mulţumim cu o inimă care bate doar 79 la sută sau 29 la sută? De ce trebuie să dăm jos, ani de zile, sentimente impersonale, copiate, instalate de alţii, pentru a regăsi propriul sentiment, sentimentul personal în faţa vieţii? Păi, pentru că mintea se poate sparge în bucăţi, se poate diviza în fişiere, partiţii, bucăţi. Inima, însă, e făcută dintr-o bucată. E o singură inimă. Fiziologic.

Dar, din păcate sau din fericire, şi spiritual vorbind, inima e una singură.

Mă pot amăgi că am un prieten extraodrinar, care nu e de fapt nici prieten nici extraordianr. Mă pot amăgi că am cariera de aur, când de fapt aş putea avea ceva mult mai frumos. Mintea, poate să fie amăgită. Dar inima nu.

Sigur, suntem amăgiţi şi la nivel de inimă, pentru o perioadă însă. Inima se trezeşte mai repede, îşi dă seama că ceva nu e în regulă.

Şi acesta e sentimentul că viaţa nu a început încă. E sentimentul că inima mea nu poate, din mii de motive, să bată cum ar putea să bată, cum vrea ea să bată. Nu ştiu încă de ce. Dar ceva pute. E sentimentul lui Neo, there is something wrong with the world, you don’t know what it is but is’t there, like a splinter in your mind.

Acest sentiment, dacă există, înseamnă că inima nu respiră cu adevărat. E apăsată de o lume care nu e lumea pe care eu trebuie să o văd. E apăsată de o lume cu care m-am obişnuit, dar care trebuie aruncată complet în aer.

Sentimentele din inimă că “viaţa e în altă parte” produc cele mai lungi, dureroase, şi complete revoluţii. Revoluţii mai mari decât cele ale minţii. Dar, la final, voi avea nu pacea sufletului.

Cât mă schimb pentru a regăsi sentimentul că viaţa e aici, şi nu în altă parte? Păi, e o rotaţie de 360 de grade.

Când eram mici, am stat în ghips. E nasol. După ce scapi de ghips, eşti ca un zeu grec. Te bucuri de fiecare pas, de fiecare secundă.

Să ne imaginăm ce bucurie e să scoţi o inimă din ghips.

Despre asta e vorba. Lucrurile astea există, dar nu pot fi povestite altora.

Pentru că rezumă în ele, brusc, într-o bună zi, eliberarea după milioane de clipe de suferinţă pe care nu le vedea nimeni, nici chiar tu însuţi.     

Ne obişnuim cu suferinţa sufletului. Din fericire, există o salvare, sentimentul surd dar convingător că “viaţa mea nu a început încă”.

Acel sentiment, e singurul lucru adevărat, din viaţa cuiva, pentru ani de zile. 

Şi e adevărat în două feluri:

– e singurul lucru adevărat, iar restul e fals.

– Şi, e “adevărat”: adică da, până la urmă viaţa mea va începe.

2 comentarii »

  • M spune:

    Sunt de acord ca, in prima faza, sentimentul ca „viata mea nu a inceput inca” presupune ca nu ai o solutie concreta. Ori pentru ca nu identifici prea bine care este problema ta, ori pentru ca, desi o identifici, pur si simplu nu ai solutii concrete – daca ai fi avut, nu ai mai fi ajuns in impas.
    Insa nu exclud ca in faza imediat urmatoare sa iti cristalizezi imaginea solutiei „imposibile” la care vrei sa ajungi si sa nu poti arunca viata din prezent in aer. Si nu exclud ca prietenul chiar sa fi fost extraordinar sau jobul sa fi fost de aur, insa acum cativa ani, intre timp oamenii (inclusiv noi) si circumstantele putandu-se schimba radical.
    Stiu ca situatiile descrise de tine sunt regula, cele in care tot timpul doar ne-am amagit si la un moment dat inima, in sfarsit, se trezeste treptat. Doar ca textul tau m-a dus cu gandul la filmuletul asta: http://youtu.be/ajBpPTEKusI Si in cazul asta avem de-a face tot cu sentimentul ca „viata nu a inceput inca”. Sau se numeste altfel atunci cand ti-ai trait, de fapt, viata?

  • ion cosmovici spune:

    Trebuie sa vad video atent, si revin cu comentariu.