Viaţa ca o minune pe care nu o vede nimeni

Adevăratele minuni ale vieții nu sunt vindecările spectaculoase sau întâlnirile neaşteptate. Minunea vieţii e mai degrabă acel sentiment că viața pe care o trăieşti şi-a depăsit limitele pe care i le-ai impus cu mintea sau cu imaginaţia, că ai trăit deja mai multe episoade care nu erau deloc la program, şi apoi încă altele, şi că lumea în care te mişti pare tot mai mare, universul pare tot mai elastic. Existenţa este, pentru tine, surprizătoare.

Din temeritate sau din prostie, am trecut prin perioade în care eram sigur că lucrurile nu se vor mai schimba în mod esenţial în peisajul lumii mele interioare. Că aceea era configurația corectă a lumii. Iar apoi, cu greu, cu durere sau cu mirare, am trecut în alt Level. Apoi în altul. Pe masură ce mesele unde fumezi dimineaţa şi străzile unde te plimbi seara sunt altele, şi au altă poveste, şi are alt nume oraşul sau cartierul unde primeşti scrisorile de la poştă, dincolo de perioade vesele sau triste, experienţa în sine de largire a limitelor vieţii mi se pare adevărata minune, adevărata comoară pe care o duci apoi cu tine în fiecare seară, la fiecare plimbare.

Lumea e elastică. Si mai e loc pe lume, un loc invizibil, dar atât de necesar, pentru sufletul nostru. Dacă vrem să căutăm căi de acces la existenţa lui Dumnezeu, aceasta ar fi una din ele. Acest sentiment că lumea e mai elastică decât credeai. Că era loc pe lume pentru iubirile din facultate, dar şi pentru prima relație în care aveai banii tăi, şi a doua, şi aşa mai departe. Era loc în lume pentru atâtea mii de metri cubi de sentimente, de emoţii, de parcă universul întreg e făcut tot doar pentru ca sentimentele tale, de bucurie sau de tristeţe, să aibă loc în existenţă, de parcă ai fi singur pe lume.

Nu e vorba doar despre loc, ci esenţa mirarii mele e experienţa că  „Mai e loc”. Mai era loc, mai era timp! Prin vara lui 1999 eram convins că în 2000 lumea se va sfârşi, şi aveam şi o teorie proprie despre accelerearea timpului. O discutam cu cu unii sau altii, prin Cluj pe acea vreme. Nu credeam ca va mai fi mult de lărgit la orizontul lumii mele. Uite că a mai fost. În acele momente de discuţii, ceea ce ne unea, cei care discutam despre asta, era tocmai acest mod de a vedea dincolo de etape, dincolo de efortul zilnic, faptul că suntem, aparent fragili, de fapt atât de durabili, ca istorie personală! Ne unea faptul că, reuniţi în doi sau trei la o terasă care se vede, descopeream, iar, cu mirare, că lucrurile care nu se văd sunt mai mari şi mai importante decât cele care nu se văd.

De ce flirtăm atât de uşor prin colţuri de club sau rezonăm la cuvinte spuse repede pe Facebook sau la telefon, deşi nu avem mare timp pentru celălalt, doar cinci minute la o cafea? Nu pentru că suntem superficiali şi uşuratici, ci pentru că avem fiecare din noi o valoare halucinant de mare, pentru simplul fapt că în fiecare dintre noi viaţa a mers mai departe iar sufletul ni s-a lărgit. E o caldură nevăzută a existenţei, a întâlnirii dintre faptul că era loc mai mult în viaţa mea, iar pe de altă parte lumea avea şi ea mai mult loc pentru sufletul meu. Inima mea era mai mare decât credeam, iar lumea era şi ea mai mare decât credeam.

Repet, asta poate să însemne durere, nu neapărat bucurie. Dar nopţile oribile, plimbările fără destinaţie în suflet, trezirile prin geam în care nu mai ştii deloc unde e viitorul tău, toate astea după ce ajungem la o nouă etapă ne largesc, ne-au lărgit sufletul. Suntem mai mari interior, mai puternic deschişi la lume. Avem, dacă se poate spune aşa, un suflet mai mare. Care a trăit mai mult. Iar experienta asta, de a trai “mai mult”, este, în sine, o speranţă.

În sine, “extinderea domeniului sufletesc”, pentru a prelua o imagine de la Houellebecq, este, în sine, o speranţă. Disperarea e atunci când nu mai e loc, şi nu mai e timp. Şi când ai trăit la nivel de acţiune, de facere, de parcurs, dar sufletul nu s-a mărit în acelaşi timp cu acţiunea. Astfel că, la final de parcurs, sufletul tău a rămas mic, şi nu poate primi în el măreţia halucinantă a necunoscutului care vine spre tine.

Suferinţa, chiar dacă doare, poate fi creatoare. La fel cum bucuria poate fi ceva foarte serios. Sentimentele adevărate, care scobesc sufletul nostru şi măresc universul invizibil, trăite până la capăt, sunt o cale de speranţă. Si sunt singura cale de a ajunge apoi, la un moment dar, la izbăvire, sau la şansa izvăvirii, la speranţa durabilă, la pacea sufletului. Doar dacă trăim până la capăt sentimentele, plăcute sau nu, putem simţi că viaţa are un sens, chiar şi atunci când doare.

Un mistic italian, Padre Pio, spunea că în viaţa spiritului, pe măsură ce alergi, nu oboseşti ci te odihneşti. Sufletul, pe măsură ce se lărgeşte, cu bucurie sau tristeţe, se umple de speranţă. Pentru că primeşti, după mai multe etape, un fel de încredere ascunsă dar esenţială în tine şi mai ales în „tine trecând prin viaţă”. O încredere în lume şi în faptul că tocmai lucrurile care nu se văd, cele pe care le-am lăsat presărate pe ţigările aruncate prin scrumiere sau pe casetele întoarse în casetofon sub lumina lunii, toate aceste lucruri care nu se văd dar din care suntem făcuţi, au construit ceva în univers.

Marea minune, este această continuitate ascunsă deşi etapele se schimbă şi peisajul se schimbă şi el. Dacă Baudellaire spunea că „cea mai mare păcăleală a diavolului a fost să îl convingă pe om că nu există”, poate că cea mai mare reuşită a lui Dumnezeu a fost să pună în adâncul sufletului sentimentul că El totuşi există deşi nu îl mai vedem de mult. Acest fapt minunat că, deşi omul nu îl vede pe Dumnezeu şi pare că nu mai e nimeni la butoate, omul simte din interior că viaţa asta mare şi agitată are totuşi un fir ascuns, nu se dezintegrează din interior, deşi nimeni nu ştie cum se poate întâmpla asta. Minunea nu e ce ni se întâmplă azi sau ieri, ci faptul că, deşi trebuia să ne dezintegrăm de mult ca istorie personală şi conştiinţă, mergem mai departe, la fiecare cafea, la fiecare vânt de iarnă sau de primăvară. În acest colaj interior nevăzut, este mâna lui Dumnezeu.

Dar unde duce această minune, cât de mult creşte şi când o putem stabiliza? Nu văd altă imagine decât succesiunea pe care o propune creştinismul între credinţă, speranţă, iubire. Lumea e mai mare decât credem, chiar dacă nu vedem totul la începutul drumului (credinţa), iar faptul că avem loc să creştem în lune ne umple de speranţă. Iar pasul trei, iubirea: există un citat al Teresei de Lisieux, „l’amour c’est tout donner et se donner soi-meme”. Iubirea, este a face tot ce poţi, a investi din tine şi a dărui una sau alta, dar mai e un pas, ultimul pas, care le adună în el pe toate: să te investeşti pe tine însuţi. Să oferi minunea la care a ajuns sufletul tău altuia, alteia, altora. Din acel moment, nu mai stai să priveşti cum lumea e mare pentru tine. Chiar dacă acest spectacol este fascinant. Treci de la speranţă la iubire. Începi să faci tu lumea mare pentru ceilalţi. Începi să aduci tu minuni în viaţa altora. Minuni complete, neaşteptate, parcă neobservate. Aşa cum e viaţa, o minune parcă neobservată, pentru fiecare dintre noi.