“Vreau să fiu fericit”

Probabil că o să scriu cândva o carte despre Francisc din Assisi, aici vreau doar să comentez o scenă din filmul lui Franco Zeffirelli, Brother Sun. E scena din piaţa centrală a oraşului, discuţia cu episcopul. 

Azi mi-a sărit în ochi prima afirmaţie, atunci când episcopul, care nu înţelege bine ce se întâmplă, îl întreabă:

- “Dar tu, tu ce vrei?”

Francisc era revoltat, vroia ceva nou, şi la fel suntem şi noi ani de zile, căutăm, dar, dincolo de revolta care e sinceră, adevărul e că ne e greu să spunem exact ce vrem. Când ajungem în fine la înţelept, la episcop, la guru, la preşedinte, la cine o fi la care vroiam să ajungem, şi trebuie să spunem tare şi clar ce vrem, ne cam codim. Pentru că, da, într-un fel, dacă am şti, nu am mai fi făcut tot acest circ, am fi plecat deja departe cu piatra preţioasă.

Ei, dincolo de alegerea pe care o face, importantă e prima reacţie a lui Francisc.

- I want… I want to be happy”.

E simplu. De la Aristotel citire, toţi oamenii vor să fie fericiţi. E începutul Eticii lui Aristotel, e începutul civilivaţiei, şi e începutul vieţii noastre a fiecăruia. Doar că apoi, ne pierdem în calcule, în bilanţuri, în raţionamente, şi uităm de fapt ce căutam: păi, să fim fericiţi!

Dacă tot vorbim de bilanţuri, de început de an, ne putem pune întrebarea asta: ce facem ne ajută să fim fericiţi? Prin ce facem, suntem fericiţi? Acesta e scopul vieţii noastre? Sau nu cumva am căzut în plasa unor gândurr pe care singuri le-am construit, interminabile şi de nerezolvat?

Am scris anul trecut nişte articole despre relaţia din milă, relaţia nepotrivită, etc, iar acum mă gândesc că, dincolo de stadiul complicat la care ajung cei care stau în asemenea relaţii, eu am uitat şi ei au uitat întrebarea fatală care rezolvă într-un minut situaţia: “Eşti fericit?”

“Dacă NU, atunci mergi, şi fii fericit în altă parte”.

Să mai observăm că răspunsul lui Francisc e corect teologic. Vrei să ai o familie, să fii calugăr, să ai doi copii, să fii bogat? Nu, nu astea sunt întrebările bune. Nu se ştie ce va fi viaţa ta. Teologic, Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit, deci ăsta e răspunsul bun: vreau să fiu fericit.

Pare simplu, dar e afirmaţia pe care o uităm la fiecare cotitură de drum, an după an, şi care, dacă o regăsim, dacă ne reamintim de ea, dacă o punem din nou la baza vieţii, ne schimbă viaţa. Dacă vrei să fii fericit, te scoli de unde eşti şi ştii foarte bine unde trebuie să te duci, ce cuvinte trebuie să spui, ce cuvinte să nu spui, ce să arunci la coş, ce să ţii lângă tine şi lângă inima ta.

Atenţie, nu am făcut filosofia a “ce înseamnă să fii fericit”. Sunt destui filosofi care fac asta şi nu mai rămâne nimic nici din fericire nici din viaţa omului. Dar oamenii ştiu bine ce spun atunci cand spun “vreau să fiu fericit, şi nu sunt”. E destul.

Al doilea lucru, e radicalitatea alegerii lui Francisc. Merge până la capăt, se dezbracă de omul vechi. Aşa cum e scena din Fight Club, cu Raymond Hessel care nu făcuse biologia pentru a deveni veterinar: “mâine, cafeaua pe care o va bea va fi cea mai bună cafea din viaţa lui”. Renunţ la absolut tot ce nu merge şi nu mă satisface, aleg sută la sută calea unde voi putea găsi împlinirea. Nu fac compromisuri.

Francisc din Assisi a mers poate cel mai departe în deposedare. Pare extrem, pare exagerat. Dar, totuşi, de atunci din anul 1200 şi până azi, toată lumea îl înţelege, nu doar catolicii, ci şi ceilalţi creştini, musulmanii, ateii, până şi Nietzche care spunea că singurul creştin adevărat e Francisc din Assisi. A ales esenţialul, bucuria de vedea în soarele de pe cer pe Dumnezeu care are grijă de noi, bucuria de vedea în orice om fie el şi rău aproapele, fratele între oameni, bucuria de a trăi între lucrurile, florile, casele şi stelele pe care nu noi le-am făcut, ci le-am primit. Tot ce descoperim noi azi despre acceptare, ecologie, a fost deja trăit de Francisc.

Ce vreau să spun e că dacă ceri puţin, o să primeşti puţin. De la tine, de la alţii. Francisc a cerut mult, şi a primit mult. Printre ordinele de călugări, ordinul franciscan e cel care a pierdut cel mai puţin intuiţia fondatorului, franciscanii sunt la fel de 800 de ani, la fel de veseli, de direcţi, de prietenoşi, de simpli. Francisc a atins o rădăcină a inimii omului care vrea să fie fericit, şi nu face nici un compromis de la acest scop.

E deci un exemplu, într-un fel, dacă ne învârtim în cerc de prea mult timp. Scena, citită atent, are multe din răspunsurile de care avem nevoie: aleg să îmi caut fericirea, renunţ la cei care mă încurcă, renunţ la ceea ce cred că mă ajută dar mă încurcă. Fericirea, deci, pare ceva logic şi simplu, dar dacă mă ţin de ea, îmi dă viaţa complet peste cap. Nici unul dintre cei pe care îi admirăm ca modele de oameni fericiţi nu au papuceii de pluş frumos aranjaţi sub pat. Au altceva, tocmai ceea ce căutăm: o viaţă mare, fericită, aventuroasă.

A spune direct, frontal, că vrei să fii fericit, produce cea mai mare revoluţie din viaţa ta – şi e singura revoluţie de care nu îţi pare rău şi pe care toată lumea o înţelege. Se simte un om care a pornit spre a fi fericit, la fel cum se simte un om care face mii de chestii dar de fapt nu a atins punctul zero, decizia iremediabilă care îi va face viaţa sănătoasă pentru restul vieţii.