De ce Week-End-ul e o capcană

5 octombrie 2019

Ceea ce numim azi Week-End, de vineri seară până duminică seară, e ceva necesar, dar în esenţă e o capcană. Pentru că e destul de lung pentru a-ţi face speranţe că o să fie suficient ca să te refaci, şi e de fapt foarte scurt pentru ce ar trebui ca să te refaci cu adevărat. Şi, mai ales, e destul de lung pentru a menţine foarte mult timp această speranţă că Week-End-ul le va rezolva pe toate. Ani de zile.

Hai să ne întrebăm sincer, dacă privim în trecut: ce a rezolvat cu adevărat un Week End? A fost oare vreun WE care a rezolvat cu adevărat ceva? Nu prea, pentru că dacă rezolva ceva nu mai eram aici şi nu ne mai puneam întrebarea asta.  

Cel mai bun lucru pe care îl poate face un WE e să ne facă să uităm că vine săptămâna următoare. Dacă reuşeşte asta, e perfect. Şi uite aşa Week-End-ul devine drogul legal al populaţiei muncitoreşti capitaliste. Cu puţin noroc, pentru că nu mulţi au acest noroc. Asta funcţionează mai mult la tinereţe, la beţie, şi fără multe obligaţii familiale.

Acest articol e mai ales despre ideea de capcană. Vineri, sâmbătă, duminică. E mult, sunt trei zile. Ca să faci sex îţi ia 15 minute, sau dacă eşti inspirat o oră sau două. Deci, ai timp să te lăfăi, în trei zile fără 15 minute. Asta e ce gândim despre Week-End.

Ce iese e mai puţin strălucitor. Nişte frânturi de sclipiri de imaginaţie, despre ce ar putea fi viaţa noastră. O călătorie mai liniştită spre magazin, pentru o cafea, o porţie de mâncare, o pizza cu prietenii. Un răgaz pentru a merge undeva.

Dar nu pentru a gândi.

Sigur, am putea gândi multe în două sau trei zile. Ştim asta. Ştim că putem lua decizii într-o fractiune de secundă, iar marile dezicii ale vieţii poate că nu le-am luat aşa, dar cam aşa. La un moment magic, care durează mai puţin decât o jumătate de oră. Şi trei zile e un fel de garanţie suficientă că acea sclipire care durează poate 20 de minute va veni mâine, vineri, sâmbătă.  

Dar acel moment magic, poate că nu vine nici în acest WE nici în următorii cinci ani. E la fel ca teoria că în capitalism, poate că o să devenim bogaţi, pe când în comunism nu. Care e mai dăunătoare teorie, pentru că ambele sunt false?

De fapt, de ce nu are putere WE-ul să ne schimbe viaţa? Pentru că cinci zile pe săptămână mergem într-o direcţie, deci se adună la trei ani să zicem 3x12x4x40 ore într-o direcţie anume. Nişte mii de ore. Şi în fiecare WE, în care nu facem ceva anume, ci încercăm să evadăm din această schemă de mii de ore, de fapt nu punem o cărămidă la o altă construcţie. Incercăm doar să dărâmăm ce am construit deja în nişte mii de ore. Normal că nu iese, şi să sigurul lucru pe care îl poti dori e o mâncare mai bună, un sex mai liniştit, o cafea mai plăcută pe balcon, şi atât.  

Altfel spus, e foarte posibil ca WE-ul, această fereastră deschisă în viaţa noastră spre un posibil altceva sau ceva mai bine, să fie o înmormântare pentru ceea ce ne-ar putea trezi sau salva cu adevărat. Pentru că aplicăm în WE aceeaşi strategie ca în timpul săptămânii: ceea ce facem cinci zile vrem să desfacem două zile şi jumătate. Şi nu avem timp, ca într-o poveste despre un blestem sau despre melcul care urca doi metri ziua şi noaptea cobora unul, nu vom ajunge niciodată la frontiera dincolo de care va începe o nouă viaţă.

Da, cantitativ, trei zile de odihnă după cinci pare corect. Spiritual şi psihologic însă, cele trei zile declanşează un proces de proiectare în viitor care se sabotează pe el însuşi, şi tocmai aceste trei zile sunt o capcană pentru cei care vor să schimbe ceva în viaţa lor.

Ar trebui timp mai mult, de genul o săptămână de lucru, una de pauză. Nimeni nu face asta. Sau, mai bine mai puţin timp. O zi, o după amiază. Pentru ca să ne doară faptul că a doua zi începe munca. Pentru ca să ne forţăm să înţelegem ce ni se întâmplă.

Capcana WE-ului, e că se opreşte activitatea.

E fals, activitatea nu se opreşte niciodată. In clipă în care consideri că vineri seara activitatea ta se opreşte, te defineşti prin asta ca robot programat în câmpul economiei altuia.

Oamenii pasionaţi nu fac pauze, nu iau vacanţe. Vacanţele sunt pentru cei plictisiţi, sau roboţi. Capcana Week-end-ului e că marchează foarte clar frontiera dintre muncă şi pauză, dintre stresul biroului şi duşul liniştit cu telecomanda în mână de vineri seara. Oricât de neplăcută ar fi munca de luni până vineri, inactivitatea de vineri seară e mai dăunătoare decât toată săptămâna. Pentru că intrăm într-un cerc vicios, un fel de relaxare până la urmă absurdă, logică doar din punct de vedere al oboselii de la birou, dar absurdă. In sine, un om care are un scop în viaţă, de genul “îşi iubeşte copiii şi îi place să picteze”, nu are Week End: se scoală de dimineaţă, merge cu copiii în parc, şi când dorm copiii pictează.

Atât.

Ieşirea din capcană e deci momentul în care uiţi de WE.

Sistemul de muncă la 40 de ore ne  ţine prizoneri, şi credem că o face prin cele 40 sau 35 de ore, de fapt ne tine prin WE. WE-ul nu e o pauză, pentru că prin asta accept că viaţa mea se duce în altă parte.

WE e momentul în care reiau activitatea mea normal şi firească.

Incetul cu încetul, se prea poate să întorc balanţa: cele trei zile devin munca mea, viaţa mea, iar restul e un timp de evadare din viaţa mea. În WE fac ce vreau, ce sunt, construiesc viaţa. Mea. Din punct de vedere al meu ca om, în nici un caz nu mă opresc în WE, atunci merg înainte.

Problema este frontiera, între lumea mea şi lumea impusă a datoriei sau celor lalţi. WE-ul este o frontieră pusă de alţii, sunt liber să mut această frontieră, mai sus sau mai jos. Va fi atunci gradul meu personal de implicare, în problemele altora, în ale mele.

Nu există sfârşit al săptămânii, în sensul capitalist de bere de vineri seara, dar există o frontieră între o perioadă trecută şi una prezentă, iar acea frontieră eu o trasez, săptămână după săptămână, până când devine interioară şi invizibilă.

Postat in

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015