Mai întâi, Lord of the Rings e o poveste care nu s-a temut să vorbească despre onoare într-o lume postmodernă şi plină de ironie, iar talentul regizorului a făcut din onoare un spectacol pe care de acum “nimeni nu îl poate refuza”.
Apoi, într-o periodă în care separăm filmele deştepte de filmele cu efecte, LOTR reuşeşte să fie un film și pentru oamenii deştepţi dar şi pentru cei care vor să vadă efecte speciale “la greu”. Acolo unde alte filme sunt mai subtile, LOTR e mai spectaculos, iar acolo unde alte filme sunt pline de efecte speciale, LOTR suprinde prin filosofie – fie în cuvinte, fie, mai ales, prin zecile de portrete de oameni, de la cei mai slabi şi săraci până la cei mai bogati, prinşi toţi într-o înfruntare cosmică care e în mod evident înfruntarea prin care trecem toţi la scară mică sau la scară mare, zilnic sau în anumite momente ale istoriei.
Baudrillard spunea că “Apocalypse Now” şterge graniţa dintre film şi realitatea războiului pentru că este în sine un adevărat război la fel de plin de elicoptere şi muniţie ca războiul adevărat. LOTR e şi el un film mai mare sau egal cu realitatea pe care o imaginăm, un film care nu este doar film adevărat (ne face să visăm) dar şterge (de această dată complet) graniţa dintre realitate şi film. De exemplu, Star Trek e interesant, dar Star Wars va rămâne “Filmul” de Science Fiction, filmul referinţă. The Book of Eli e interesant, dar Blade Runner va rămâne “Filmul” de referinţă despre viitorul oraş post-apocaliptic. Şi aşa mai departe. LOTR e mai mult decât o referinţă pe o temă anume: e “Filmul” despre istoria lumii, filmul care nu se termină niciodată pentru că este referinţa pentru toate celelalte filme care vorbesc despre istoria oamenilor. Adică… toate.
În primul rând a contat imaginaţa lui Tolkien, care a construit o poveste care nu e nemţească, americană sau englezească deşi e câte ceva din toate astea. E o poveste arhetipală dar cu atât de multe arhetipuri şi atât de multe scenarii suprapuse încât devine “povestea poveştilor”. Intri în ea ca într-un film, iar acolo începi să regăsești: istoria vieţii tale sau istoria ţării tale – să zicem românii şi turcii, polonezii şi sudezeii, etc; un reportraj despre dictatură, despre comunism sau nazism, dar şi despre toţi cei care luptă împotriva unui sistem apăsător, obositor, extrem de puternic si tocmai prin asta slab datorita puterii in care crede; regăseşti regii slabi care trebuie încurajaţi sau schimbaţi, regii curajoşi care îşi apără ţara de pericole, regăseşti copii, bătrâni cu căruţe şi coşuri care toţi fie fug de primejdie, fie atacă plini de curaj.
Apoi, contează faptul că regăseşti în film toată cultura iudeo-creştină adunată de mii de ani: se zice că Hollywood e condus de specii de grupări secrete, până una alta Tolkien e creştin, şi chiar dacă nu ar fi e clar că hobiţii şi efortul lor însângerat pe muntele Mordor seamănă cu David care luptă împotriva lui Goliath; că Liv Tyler seamănă cu Fecioara Maria iar elfii cu îngerii; că toţi oamenii de la cei mai săraci până la regi sunt prinşi într-o luptă care e mult peste puterile şi imaginaţia lor, aşa cum se întâmplă în Vechiul Testament; că la un moment dat trebuie să mori pentru ca viaţa să renască – la fel ca în Noul Testament; că toate valorile filosofice sau creştine sunt ilustrate într-un scenariu imens din care nimic nu lipseşte şi care de aceea poate rămâne cu mesaj creştin în mijlocul unor scene făcute doar din luptă, violenţă, săbii şi sânge, la fel ca marile romanele istorice de Walter Scott sau Sienkiewicz. Iar LOTR oferă victoria finală, după o luptă demnă de Cartea Apocalipsei, şi merită asta, după ce vezi că toţi, de la bogaţi şi săraci până la copaci şi chiar şi sufletele celor morţi luptă din răsputeri unul alături de celălalt.
În fine, LOTR e totodată Stăpânul Filmelor, referinţa pentru ce înseamnă “filmul în sine”. Ce înseamnă filmul în sine? O scenă de Fellini, sau cine ştie ce artificiu de filmare, sau… LOTR. Într-o zi, am încercat cu un liceean să fac un comentariu scris despre LOTR, ca să mai uite de textele nesuferite din manualul de română. Ei bine e foarte greu, de fapt imposibil. Ţi-ar trebui sute de pagini ca să explici corect un singur pasaj din LOTR… în scris. Esenţa filmului, în orice clipă, e dată de mişcare, măreţie, sunete şi priviri alături de munţi şi prăpăstii uluitoare. Şi să mai observăm că oamenii vorbesc la bere despre Pulp Fiction sau Seinfel, dar nu prea vorbesc despre LOTR: nu ai cum să traduci în cuvinte senzaţia prezentă în fiecare scenă. De aceea filmul e şi un omagiu perfect adus cinematografiei: nu poţi decât să îl priveşti.
Din când în când.
Se ştie, seara, 9 ore la rând.
De ce vedem toate episoadele LOTR într-o noapte? Pentru spectacol, sigur, dar cred că avem nevoie în fiecare an să recitim cu ochii “povestea poveştilor”, orice vârstă am avea. Mai ales la “vârstele dintre vârste”, atunci când tocmai te schimbi şi nu mai ştii exact care e locul tău în lume.
Atunci opreşti totul pentru o zi, şi bune şi rele, pregăteşti canapeaua şi tot ce ai nevoie, şi dai drumul la scena cu Gandalf venind liniştit cu căruţa plină de petarde. Apoi urmăreşti sutele de chipuri şi zecile de scene cu munţi, păduri şi călăreţi şi, după vreo patru-cinci ore, începi să îţi revii. Prinzi curaj, te strecori între ei şi la un moment dat te trezeşti şi tu pe un cal, cu sabia ridicată spre cer.
Cum spuneam, munte după munte şi lovitură de sabie după lovitură de sabie, Lord of the Rings a şters complet graniţele dintre realitate şi film şi a devenit o poartă imensă de trecere spre povestea adevărată a lumii: efortul zilnic şi cosmic de a ajuta binele să învingă răul.