Cred că am descoperit ceva interesant despre un fenomen tragic, zic eu, faptul că ai un prieten de ani de zile iar la un moment dat se rupe ceva în relaţie din motiv de bani, obiecte, probleme de afaceri. Sau ai un frate sau o soră cu care nu te-ai certat niciodată, iar apoi, la o moștenire de regulă, pentru un scaun nefericit sau o masă cu geam de la bunica, ceva se rupe.
Cum faci să păstrezi, în relaţiile tale, gândul bun? Sau cum eviţi gândul rău care distruge relaţia? Scriu aici câteva idei despre o explicaţie care va fi dezvoltată.
Precizez: dacă vorbim de frate, sau de prieten, poate că te-ai certat deja de sute de ori cu acea persoană, cu pumni si lacrimi, dar niciodată nu ai avut sentimentul că ceva s-a rupt definitiv. Acum totul s-a rupt, încrederea, sinceritatea, sentimentul de „direct”. De ce naiba se întâmplă asta? Mai ales că obiectul certei sau rupturii nu e ceva pe măsura relaţiei care poate că există de ani, zeci de ani, și ţi se pare cel mai trist lucru – totuși, îl trăiești, ţi se întâmplă, te-ai despărţit de prietenul tău pentru o sumă de bani, pentru o chitanţă imaginată greșit, pentru șase cărţi care de fapt erau cinci.
Când se întâmplă, uneori, așa ceva, sunt la fel de șocat ca atunci când văd sau trec printr-un accident de mașină, parcă îmi vine să râd necontrolat pentru că nu știu cum să mai gestionez emoţiile. Până atunci, chiar dacă mă certam sau eram obosit cu respectivul, nu trebuia să mă gândesc la ce îi spun, ca să nu fie interpretat greșit. Eram la mine acasă, ce e al meu e și al tău, sau mai precis ce e al meu nu mă împiedică să fiu cu tine, ce e al tău nu te împiedică să fii cu mine, la bine și la rău.
Iată semnalul că lucrurile s-au rupt: trebuie să mă gândesc dinainte la ce spun, știu că totul poate fi interpretat. Şi totodată nu mai sunt la mine acasă, sau la el acasă, fiecare începe să calculeze teritoriul. Ei bine, în aceste două semnale de ruptură este, zic eu, și explicaţia acestui mister al rupturii unei prietenii sincere.
Anume, atâta timp cât este încredere, sinceritate, orice s-ar întâmpla sunt eu și prietenul meu (sau fratele meu, sau iubita mea, sau colegul meu cel mai bun, etc),. De ce suntem condamnaţi să ne certăm (nu zic de fraţii mei în viaţa reală :)) cu fraţii sau surorile, la maturitate? După ani de prietenie, tocmai un obiect nenorocit devine mai importat decât ani de prietenie?
Ei bine, nu obiectul e de fapt problema, ci dubla personalitate a fiecăruia. Adică, eu sunt direct cu prietenul meu, iar la un moment dat ceea ce spun despre să zicem faptul că m-a dus cu mașina la munte, de genul „vreau să îţi plătesc”, e un gând rău: adică, prin acel gând al meu îl cred capabil pe el de egoism, sau mărog, de un fel de egoism, când el de fapt nu se gândise la plată. Nu obiectul e problema, ci încrucișarea a două gânduri, în aer, ca două săbii din Star Wars, ca luptele cu mintea din filmele de genul Hero. Şi atunci, din acel moment, totul se calculează, totul se contorizează, tot ce era simplu devine complicat. E cam ca pomul din care nu trebuia mâncat din Biblie, după care cei doi, Adam și Eva, văd că erau goi și se ascund. Până atunci, erau direcţi, atât de direcţi și sinceri încât nici măcar nu aveau timp să să uite la ei înșiși și să își dea seama că sunt goi.
Gândul rău introduce calculul, matematica, și imediat aruncă în aer ani de zile de încredere sinceră. Dar, iarăși, problema nu e calculul, calculul e consecinţa. Propunerea mea de a plăti drumul îi revelează lui că eu pot gândi despre el că mă poate face să plătesc. Nu mai suntem noi 2, acum suntem 4 persoane: cei doi care se știu din copilărie, și cei doi care au fost creaţi de gândul rău, - un gând care revelează în oglindă că am putea fi meschini, zgârciţi, invidioși, profitori, etc. Fiecare, sau unul singur.
Celălalt nu e jignit de propunerea mea, ci de faptul că am gândit-o. Acolo e ruptura.
Iată gândul rău, și cred că asta e explicaţia care face că ani de zile de prietenie se duc în neant pentru un scaun: e o explicaţie care m-a liniștit pe moment, adică totuși omul nu e materialist până la penibil, din contră, nu a avut ocazia în copilărie de a arăta cât de spiritual este, dar în concret. Da, ca om mă pot dedubla, pot să gândesc la ce va gândi celălalt în loc să iau lucrurile de bune, în loc să mă sui naibii în mașină dacă mi-a propus celălalt sau să îl las să ia scaunul dacă vrea să îl ia.
Soluţia, o să revin în acest articol. Cu siguranţă umorul, dar apoi capacitatea de a regăsi în fiecare copilul mic, fără gând ascuns. Rana produsă de un gând rău poate să dureze ani de zile, dacă te scuzi nu faci decât să o adâncești. Soluţia e să regășești un drum în care fiecare uită de gândul rău, adică să te reinventezi la fel de puternic pe cât de puternic a distrus în tine, în el, gândul cel rău. Un gând bun la care uneori ai de lucru ani de zile. O să revin.