Acel moment în care ai terminat facultatea, e vară şi te întorci încet spre casă

Azi ai terminat facultatea, ţi-ai văzut numele cu nota, ai sorbit toate bârfele care se puteau prinde prin curtea facultăţii.

Şi acum te întorci, încet, spre casă.

Te bucuri de fiecare pas, de fiecare copac atât de bine cunoscut, de fiecare trecere de pietoni pe care ai alergat de atâtea ori cu foile în dinţi, şi fiecare staţie de metrou te eliberează de toată sudoarea adunată în anii de zile care au trecut, te curăţă de tot ce era “tensiune spre”, “efort nevăzut”, disperare sau agitaţie a “ce ar putea fi” sau “ce s-ar putea întampla”, şi peste toate astea se aşterne doar numele, simplu, mic, ca un cod secret: - “am terminat”, “sunt absolvent”, am reuşit.

E un amestec de sentimente, ca un final de film bun care se stinge în sunetul unei viori, şi parcă ai vrea să reiei tot filmul, tot efortul, doar pentru mica notă de final cu distribuţia care curge rând cu rând prin faţa ochilor şi care te scoate brusc într-o lume care nu mai e a filmului ce se încheie, dar nu e încă a lumii concrete în care trebuie să te ridici ca să speli vasele sau să arunci scrumiera, e de fapt lumea ta adevărată, doar ea, în sine”. Pentru acea melodie de final în care eşti între finalul de film şi revenirea la viaţa cotidiană eşti lipit de lumea vieţii tale interioare, ca un copil abia scos din pântecele mamei şi aşezat lipit de ea, pentru prima dată parcă eşti, doar atât, “liber să fii tu”.

“Eşti liber să fii tu” la ultima întoarcere de la facultate pentru că ai reuşit ceea ce ţi-ai propus, dar piciorul îţi scapă deja spre ceea ce e mereu partea a doua a poveştii, faptul că urmează a doua facultate, restul vieţii adică, că trebuie să o iei iar de la zero. Drumul spre casă, deci, e de cele mai multe ori cel mai cel mai special, face mai mult decât toată facultatea: pentru că reuneşte în el într-o sinteză perfectă trecutul, prezentul şi viitorul.

Nu e glorie umană (doar) în acel drum spre casă, nu e nici (doar) relaxarea unui atlet care mai aleargă încă după linia de sosire iar apoi cade în genunchi de oboseală, e altceva. E mai degrabă plinătatea de sine, e poate ceea ce unii filosofi antici spuneau despre Dumnezeu care nu se plictiseşte niciodată pentru că e într-o autocunoaştere permanentă completă. Aşa pare că e finalul de facultate şi drumul apoi spre casă: momentul în care cu toate resursele tale mentale şi emoţionale navighezi încă printre amintirile şi imaginile facultăţii, în acelaşi timp cu toată energia ta renunţi la luptă pentru că lupta tocmai s-a încheiat, şi totodată cu ultimele puteri priveşti spre viitor, plin de speranţă, înainte să aterizezi acasă în camera cu geamul deschis sub care mai zac aruncate cărţile şi cafeaua, care acum nu mai au nici un sens.

Are un sens să le dai la o parte uşor, ca să îţi faci loc ţie. Sigur sub soare şi între oameni, e momentul în care te ridici pentru o zi peste toate cele care se văd, peste toate detaliile vieţii tale, e momentul în care orice ai face e mai puţin important decât tu însuţi, decât propria ta istorie, care a fost şi va mai fi din nou, de la capăt, iarăşi şi iarăşi. E momentul în care ai putea pune întrebarea pe care i-o pune actriţa principală lui Dumnezeu la finalul filmului Dogma de Kevin Smith: “Why we are here?”, e momentul în care eşti uşor ca un elf printre toate lucrurile, hainele, mailurile, stick-urile şi tot ce făcea viaţa ta să fie rotundă: acum, ai rămas singur, doar tu şi doar istoria ta personală e rotundă. Nimic în afara acestui moment nu este rotund, iar în acest moment se pot citi toate: speranţe posibilităţi şi identitate de sine.

E un fel de oboseală spirituală, într-un fel, iar pentru unii poate fi o melancolie ascunsă în prima zi de după facultate. Dar e mai mult oboseala plinătăţii, a sentimentului de sine dinainte de orice acţiune, iar dacă există meditaţie pentru unii sau alţii care încearcă asemenea tehnici spirituale, pentru toţi cei care au la îndemână doar ritmul normal al vieţii acest moment de Stop Cadru din finalul facultăţii e un moment de experimentare spirituală, un prea-plin al identităţii, care “până acum nu era, acum este şi pe viitor va fi”, dar care nu mai are pe moment nevoie de nimic, de nici o acţiune, de nici un telefon, de nici un efort, şi care pare obositoare în sensul de prea multă, prea plină de senzaţii necunoscute, nemaiîntâlnite, deschizătoare de mii de drumuri care toate pot fi dar nu sunt încă deşi, la fel ca facultatea care tocmai se încheie, cu siguranţă “vor fi”.

Probabil că ne maturizăm enorm în aceste  momente de trecere, de “Cut Off”, aparent insesizabile dar atât de importante, momente în care ne reciclăm toată caroseria sufletului şi ne rearanjăm pielea emoţiilor şi renaştem din nou cu mai multă lumină în suflet dar şi cu mai multă apăsare pe piept de la tot ce poate să doară sau să aducă tandreţe în viaţa noastră. Rescriem, mergând înainte, pe pleoapele noastre între-deschise, o nouă arhitectură a lumii, avem acces la o nouă hartă posibilă a sentimentelor pentru un viitor care va fi cu siguranţă cu mult diferit de ce credeam la începutul facultăţii. Viitorul, la fel ca facultatea, ştim acum mai bine decât la început, e mult mai mare decât imaginaţia omului, mereu suprinzător, cu bune şi rele, şi cu şansa fără preţ de a reuşi, măcar odată la trei sau cinci ani, un simplu drum spre casă cu licenţa luată – degeaba… dar nu degeaba. Un drum printre oameni care habar nu au ce avem în suflet, ce lăsăm în spate, ce visăm spre înainte, un drum care contează, în acele două ore, mai mult decât toată facultatea, de fapt.

Pentru că e singurul drum adevărat al vieţii, poteca fragilă dintre lumile în care am luptat şi sperat şi unde, în câţiva paşi, se dezvăluie, de fapt, miezul lumii adevărate: e o lume a unor oameni care au fost aruncaţi pe drumul existenţei cu o singură bogăţie şi un singur ghid: fragilitatea mereu inimitabilă a speranţei.