Cuplu

Eseurile lui Ion

Sănătate&Anti-fumat

Hai sa ne lasam de prostii

Spiritualitate

Vocaţie si misiune personala

Home » Eseurile lui Ion, Training

Spy Game: Cum să te detașezi de stres, de job, de colegi ciudati

Submitted by on 14 noiembrie 2019 – 19:24One Comment
Spy Game: Cum să te detașezi de stres, de job, de colegi ciudati

Toată lumea ar vrea să se „detașeze”, fie în situaţii de presiune, fie pe termen lung, într-un job stresant sau plictisitor. Vezi pe la prânz unii sau alţii, cămașă albă, care merg să cumpere un iaurt, în pauză de la un job care nu are să zicem nimic aventuros sau pasionant, cu calculator, clienţi proști sau colegi idioţi. Ce faci?

E acel sentiment că în jurul tău sunt imprimante, clienţi, mese de primire, o grămadă de chestii fără sens, și că ar trebui doar o secundă în care să ridici ochii peste toate astea ca să vezi Altceva, un fel de linie de orizont foarte fină, ca să poţi rezista pe termen lung și fără probleme în acel loc. Dar acea ridicare a ochilor e greu de făcut, e greu să găsești orizontul peste imprimantele și clienţii din faţa ta. E greu să înveţi să te detașezi.

Mai întâi să observăm că detașarea presupune două momente. Pe de o parte, ai tendinţa de a te da la o parte, a fugi, a lăsa în urmă, a uita, a-ţi lua câmpii. Dar al doilea moment e cu adevărat important, anume să tragi în piept un alt aer, să îţi umpli ochii cu Altceva, și nu orice, ci ceva care e important, pasionant sau aventuros pentru tine.

Al doilea moment, cel important, e totodată cel mai greu de realizat. Când vine Week-End-ul, oamenii fac în general prima mișcare, uită, fug, dar nu merg până la capăt, spre a doua mișcare, adică o nouă respiraţie (a se citi „o respiraţie nouă”). Chiar și în vacanţe e la fel. Eu am avut de exemplu o perioadă în care am avut noroc și am putut lua niște luni de zile pentru a scrie. Eram liber, singur și liniștit în Cluj Napoca. Rezultat: nu am scris nici 40 la sută din cât mi-am propus, făceam tot felul de alte chestii.

Deci, presupunem că a te detașa în sensul adevărat, a-ţi găsi respiraţia personală, e ceva care se face sau nu se face indiferent de context. Adică e datoria ta să înveţi să faci asta. E o activitate care nu depinde în ea însăși de faptul că ai o zi „de tot rahatul” sau ești la plajă pe malul mării: în miezul ei, e ceva ce trebuie să faci singur, anume să te conectezi la lucrurile bune pentru tine. Iar școala asta rămâne de exersat chiar și la Vama Veche, unde poţi fi liber, fără patron și fără colegi și să te plictisești de moarte: să nu găsești ce ai venit să cauţi.

Cum găsești ce cauţi, cum înveţi să te conectezi la lucrurile frumoase, oriunde te-ai afla pe Google Maps? Să luăm ca model o scenă care îmi place foarte mult, din filmul Spy Game, are 20 de secunde și zice așa:

 

la 0:50
 

Mi-am repetat de multe ori fiecare cuvânt din scenă, și e de repetat pentru că e foarte bine construită secvenţa mentală.

Mai întâi, să inversăm întrebarea scenei: când intru în birou sau într-un loc „nashpa” și trist, ei bine presupun că totul e suspect, în principiu, adică nu mă reprezintă sau nu îmi place. Totul e o imagine, o poză, adică e rece, e nepersonal, e fără inimă. Şi întrebarea e:

„What is ok in this picture?” „Anyone is my friend?

Cine e ok, „cald” pentru mine, ca inima mea care bate?

Păi în primul rând eu. Eu nu sunt suspect, eu sunt ok, apoi prietenul meu, care poate fi la două birouri mai departe sau e diseară la ora 18 la terasă. Apoi, un mail drăguţ, o poză frumoasă, o rază de soare prin geam. Faptul că e răcoare dupa multă caldură, sau cald după mult frig. Încetul cu încetul învăţ să fac spionajul bunăstării mele, în „every building, every office, every task”.

Secvenţa din Spy Game, inversată, mă învaţă să intru direct pe a doua mișcare a deconectării, cea care contează. Oriunde aș fi, îmi pun întrebarea: „Ce e OK în această situaţie? Ce e OK în viaţa mea de acum, din această dimineaţă?

Iată respiraţia spionului, care gândește așa cum respiră, sau investighează așa cum respiră: el joacă jocul, se mulează pe situaţii, zâmbește frumos la toată lumea. Dar pe ascuns elimină fără să respire zeci de chestii care nu îl interesează și caută cu atenţie ceva anume, o informaţie, un om sau cine știe ce bazaconie tehnologică. Noi însă, ca spioni ai propriei vieţi mai bune, căutăm părticica de ok, de frumuseţe personală, de aer curat. Şi învăţăm să eliminăm fără să respirăm aproape tot restul, „dismiss most of it without looking, without thinking” .

Dacă faci asta un minut, sau cinci, începi să aduci aer curat în viaţa ta. Începi să exersezi o deconectare de la aerul murdar, stătut, aerul sufocant. Respiri, acolo unde ești, măcar cinci minute, aerul curat, cel personal, cel cu care simţi că viaţa merge înainte și nu în gol sau în cerc, cel cu care fiecare moment e un pas înainte, sau în sus, sau în linie dreaptă.

Şi jocul e la fel: spionul adevărat merge șase luni în cine știe ţară necunoscută să caute un kit de instalare la cine știe ce mașinărie inovativă. Stă șase luni acolo, dar e mulţumit dacă pune mâna pe acel kit. La fel și noi, putem găsi aer curat, informaţia bună sau care să merite, uneori în chestii foarte fine. Să zicem că ești obligat să faci 6 luni un proiect complet insipid. Dar cu care vei pune mâna pe niște bani: cu care mai iei o rochiţă iubitei tale, mai iei o bicicletă copilului tău, sau pur și simplu știi că fără acel job ai sta acasă și te-ai uita la filme cu o bere în mână, și e mai bine pentru tine „să te rulezi” la un job așa și așa în așteptarea unuia mai bun. În aceste beneficii ascunse (sau nu) e kit-ul secret pe care tu îl cauţi, zilnic și pentru șase luni.  

Uneori nu e vorba doar de o rază de soare sau de banii pe care îi aduci acasă iubitei sau copilului. Pot fi chestii mult mai fine, chestii de luptă spirituală de care te descoperi capabil. Cele șase luni de proiect nasol le poţi face transpirat, enervat, bombănind. Sau, dacă tot trebuie să le faci, le faci ca un spion, accepţi în tăcere, scurt, și faci cât mai repede ca să treacă acea perioadă. În acest gest interior de calmare, acceptare și focalizare pe finalul proiectului, un gest interior care se vede în felul în care ieși la cafea, felul în care zâmbești sincer dar fără o fărâmă de speranţă de a rămâne acolo mai mult de 6 luni, ai aerul tau curat. Ai reușit să accepţi, să te ridici peste supărare, dar fără resemnare: în loc de „Ne mai vedem noi”, îţi zici zilnic „Nu ne mai vedem noi..”.

Încetul cu încetul, ai senzaţia aia din filmele americane că înveţi să controlezi „the situation” în propriul război personal: ai o situaţie, de exemplu la birou ora 9 și ai o misiune secretă: să vezi, din miile de snapshot-uri care îţi trec prin faţa ochilor, ce e ok, informaţia ascunsă, ce te bucură. Poate că azi ai de făcut o campanie care chiar merită, după trei campanii de toată jena. Poate că azi ai primit în fine un Mulţumesc de la un client pentru care ai lucrat frumos. Etc.

E timpul să începi antrenamentul: elimini „așa cum respiri”. Deci, elimini în timp ce respiri. De fapt în mod natural elimini cu ochii (cu mintea minţii) și respiri (cu mintea inimii). Jocul este să înveţi să faci acest joc dublu.

Iar metafora spionului din Spy Game e bună și pentru că spionii nu fug departe, ei rămân acolo, în mijlocul situaţiei, în mijlocul „rahatului”, pe teren. De aceea e bună imaginea: sunt acolo, rămân acolo și nu imi fac iluzii, doar caut mereu o senzaţie sau informaţie care mă bucură și care chiar există.

Altfel, îmi pot face iluzii, cum era cazul lui Max, taximetristul din filmul Collateral, care avea o poză pe bord cu insulele Maldive și cinci minte pe zi se uita pe ea, era momentul lui de vacanţă spirituală într-o zi absolut nesemnificativă și de rutină. Dar asta e o iluzie. Ce zic eu, spionajul bunăstarii mele, e mereu diferit, de la o zi la alta, și chiar există acest antrenament. Zilnic descoperi altceva. Şi în plus e un antrenament spiritual, care te trezește. Simplul fapt că joci acest joc de „spionaj al căutării firicelului frumos al zilei”, simplul fapt că începi să joci acest joc, ei bine te scoate dintr-o anumită apatie. Iar asta e mai important poate decât orice, chiar dacă nu găsești mare lucru din prima zi.

Şi până la urma e logic: dacă totul e Wrong și Suspect, nu ar fi ok să începi să cauţi, pentru prima dată și apoi tot mai des: „What is OK in this picture?”

Şi poate că pe aces drum al spionajului unei vieţi mai bune, decât să te plângi ca babele din povestea cu drobul de sare, o să începi să descoperi chestii noi, șanse noi. Ușa deschisă spre viitor: nu doar o rază de soare, ci și o rază de prietenie, apoi o rază de speranţă, și tot mai multe, un job mai bun sau poate chiar un plan mai bun.

Poate chiar, după ceva timp, o rază de înţelepciune. Până la urmă un job bun e la fel ca vacanţa la mare în care poate că, deși ești acolo (adică locul e bun, permite, promite, e ce vroiai) tu tot te plictisești. De fapt, doar înţelepciunea (mai simplu spus conștiinţa și convingerea tăcută a planului mare al vieţii tale) te ridică peste orice situaţie, bună sau rea. Dacă înveţi ce contează pentru viaţa ta, ei bine chiar dacă găsești asta doar seara la ora 18 când revii acasă la familia ta, ești OK cu tine și cu viaţa ta.

Bătrânul spion din Spy Game e înţelept în felul lui, pentru că a învăţat să citească „printre rândurile” camerelor în care intră doar ceea ce îl interesează pe el. Iar noi, la un job de doi bani sau la unul frumos și plăcut, avem aceeași sarcină de realizat: să învăţăm, în timp, să citim printre rândurile a ce ni se întâmplă și să găsim mereu scris acolo „planul bun al vieţii mele”. Orizontul frumos care e mereu disponibil pentru cei care știu să îl vadă – indiferent că plouă sau e soare, că vecinul de birou e un idiot cronic sau un adevărat „băiat de băiat”. 

Şi melodia de final:

Un comentariu »