De ce merită să "crezi" într-un vis

Sunt mulţi oameni care se află la început de drum: au un vis, o misiune, dar nu văd cum şi unde o să poată trăi din asta. E valabil şi pentru un talent artistic: ştiu că pot să pictez, îmi place să fac asta, dar nu văd încă unde şi cum o să pot trăi doar din asta.

Şi sunt toate textele care ne spun: „trebuie să crezi în tine”, „să crezi în visul tău” etc. Din păcate e foarte uşor să vedem în acest îndemn o simpla metodă, printre altele, de a avea succes financiar, o tehnică destul de „rece”, cerebrală, pentru a ajunge la împlinirea unui scop – şi atât.

De fapt îndemnul de mai sus are o semnificaţie mai largă: se poate să găseşti mâine un loc unde poţi trăi din visul tău. Sunt oameni care au noroc şi imediat găsesc „Unde”. Dar au ajuns acolo prea repede, nu sunt pregătiţi emoţional, şi pot oricând să piardă acel loc, acel job, ajungând iarăşi la stadiul iniţial.

Problema e asemănătoare cu distincţia angajat/angajabil. Cineva poate fi angajat foarte repede, din facultate chiar, dar nu este încă „angajabil”: nu e pregatit să fie angajat, repede, cam oriunde îşi doreşte în domeniul lui. Şi atunci situaţia lui, atât practic, cât şi emoţional, e foarte fragilă.

Ei bine, dacă nu crezi în visul tău înainte ca el să se împlinească, atunci odată ce vei avea primul succes sau primul job în care chiar îţi place să lucrezi, vei simţi că lucrurile au fost prea simple. Vei simţi că ceva e incomplet: de fapt, poate că ceea ce se întâmplă nu e visul tău, e doar un moment de noroc care nu are vreo legătură cu tine şi cu istoria ta personală.

Îndemnul citat mai sus se referă la nevoia de a fi complet ca om: eşti complet dacă eşti în stare să crezi fără să vezi. Să crezi în visul tău dinainte să vezi unde vei ateriza concret. Aşa cum a făcut Columb. Doar în acel moment îţi începi cu adevărat drumul şi o viaţă lungă: oriunde vei ajunge, a contat prima clipă în care ai crezut în visul tău, deşi nu aveai argumentele sau mijloacele necesare pentru credinţa ta.

A contat acel moment în care „a crede” devine „a acţiona”.

Pentru mult timp, a crede înseamnă a spera degeaba, ca o iluzie la care te gândeşti mereu atunci când ieşi singur la o ţigară. Până când iluzia dispare şi ai sentimentul că închizi ochii, că renunţi să „crezi”: de fapt, tocmai în acel moment de aparentă pierdere a planurilor, a crede devine acelaşi lucru cu a acţiona, a porni la drum.

Şi doar atunci eşti, de fapt, complet: cu mintea crezi în visul tău, dar în acelaşi timp pui mâna pe primul lucru de care ai nevoie – un ciocan, o pensulă, un telefon mobil, orice găseşti la îndemână.

Mai putem observa că în limba română „să crezi” seamănă cu „să creezi”. E bine să crezi în visul tău pentru că el te ajută să te creezi, ca un om complet, pe un nou drum, oricât de lung şi necunoscut ar fi el. Nu mai contează, din moment ce ai bucuria de a fi complet, pentru prima oară în viaţă, chiar dacă nu ai decât un pix în mână sau un rucsac gol în spate.

Pe drumul lor, apoi, visătorii construiesc din mers istoria lumii şi lumea oamenilor.

E povestea lui Columb din filmul 1492, The Conquest of Paradise de Ridley Scott. Mai jos, scena discuţiei dintre Columb, cel care a crezut în drumul său fără să ştie unde va ajunge, sau dacă va ajunge, şi Sanchez, cel care „nu a crezut” în acel drum.

Publicat pe Societate si Cultura aici

Discutia cu Sanchez, la final de film