De ce nu îţi vine să te culci seara târziu?

E acea senzaţie care începe la un moment dat prin facultate că… mai stai un pic. Mai asculţi o melodie, mai cauţi ceva pe net. Mai fumezi o ţigară pe balcon. Mai furi « o clipă de noapte », ştiind undeva în sinea ta că acea clipă e foarte preţioasă, fără să ştii foarte bine de ce. Am trecut prin starea asta ani de zile, şi sunt sigur că m-a ajutat mult şi nu doar atât: sunt sigur că a fost o perioadă inevitabilă.

Noaptea e, desigur, un moment de linişte şi de liniștire. Te poţi concentra, te poţi aduna pe tine în jurul tău, aduci acasă gândurile şi senzaţiile. Dar e o liniște care mai înseamnă şi că ceilalţi s-au dus la culcare, iar tu înfrunţi legile fizicii și ale vieţii, mai rupi dintr-o oră neagră şi misterioasă care în mod normal nu ar trebui să existe, ar trebui să fie a somnului, iar tu o câştigi pentru tine. O pui în balanţa vieţii tale. E acel sentiment că ai ceea ce alţii nu au.

Da, asta e deja ceva interesant. De ce mergem să vedem răsăritul pe munţi sau la mare? Pentru că e frumos, dar și pentru că altii nu îl văd iar noi suntem martori a ceva special.

A sta noaptea înseamnă a fi martorul a ceva special. Esti ca un vapor în noapte, care înaintează tăcut în ceaţă, în timp ce restul oamenilor trăiesc mai puţin riscant și s-au culcat, asteaptă cuminţi ivirea zorilor. Tu însă eşti la fel ca marele Columb, care mergea tot mai departe spre lumea nouă, parcurgi nişte ore, clipe, pe care ceilalti nu le vor vedea niciodată. Eşti, deci, santinela neştiută a lumii, a oamenilor, a celor din oraşul tău, a celor dragi sau a celor pe care îi vei vedea mâine la birou.

Sigur că unii vor spune „cărtile pe care le citesti, filmele pe care le vezi, le poți vedea şi mâine dimineață”. Dar nu e aşa. Nu sunt aceleaşi filme. Trebuie, zic eu, să treci măcar un an sau doi prin noapte, sau atâta timp cât ai nevoie să călătoresti prin ea până la marginea întunericului. Până acolo unde refaci legătura între întuneric şi lumina care va veni.

De fapt, trebuie să mergi pentru o vreme împotriva firii, pentru a (re)găsi ceea ce pentru tine va da nume apoi la tot ce e firesc. Fără ceva care ţine de supra-firesc, de identitatea durabilă, riscăm oricând să ne prăbuşim în nefiresc, o stare care devine imediat o angoasă mai mult sau mai puţin existenţială. De aici vin atacurile de panică inexplicabile. Iar cei care nu se culcă seara târziu caută, în mod constructiv, sau cel puţin instinctiv, să construiască o identitate ce va rezista întunericului de orice fel.

Sigur, ne e frică de întuneric atunci când suntem mici, iar apoi păstrăm frica de întuneric. Dar marele întuneric e moartea, e ne-omenia şi inumanul, e necunoscutul universului sau al unui oraş nou unde tocmai am aterizat. Nu mai avem nevoie de o mamă care să ne legene, şi degeaba ne-ar legăna mama la 18 sau 28 de ani, de asta ne dăm seama destul de repede cu ,„legănatul” plăcut pe care îl oferă o muzică, o ţigară, o bere. Singurul legănat care mai are sens pe termen lung este cel al vaporului personal cu un laptop pe post de catarg care înaintează, în apă grea, de acum singur şi fără legătură la port, spre marginea nopţii.

Şi deci ceea ce rămâne de făcut este mersul până la capătul nopţii, un fel de naştere ciudată şi nevăzută de nimeni la ceea ce eşti tu, tu cu viaţa ta, fie că e noapte sau zi. Iar lumina de la capătul nopţii este, mereu, identitatea adevărată. Adică o identitate completă şi fără iluzii.

Noaptea, privind seriale, privind stelele, meditând ca un vapor care continuă să spargă valurile dar fără să vezi viteza cu care el înaintează, pe de o parte renunţăm la iluzii. Ne regăsim singuri, în fata oglinzii, a duşului care calmează, a icoanei care linişteşte, cu bune şi rele, şi fără hainele cele frumoase.
Şi, mai ales, pe de altă parte, dacă învăţăm să călătorim cu mintea, în liniştea nopţii, printre evenimentele vieţii, se leagă încetul cu încetul în faţa ochilor sufletului un fel de fir alb, strălucitor, mai puternic decât orice substanţă pe lumea asta. E firul identității, care are întotdeauna un nume ce se dezvăluie doar progresiv, dincolo de bucurii şi suferinţe, în momentele de linişte, de gratuitate, în momentele în care nu vrei sau nu trebuie să faci ceva anume, dar eşti treaz, şi atunci poţi descoperi firul tău bun.

Identitatea nu e doar faptul că ai rămas acelaşi ca la Braşov acum 2 ani, la Bruxelles acum 4, şi la Bucuresti în ultimii 5 ani. Identitatea e acel fir care pe măsură ce devine puternic ascunde în el şi apoi scoate la lumină un ADN spiritual. Unic, şi pe care îl poţi pune ca reper pentru tot ce vei face pe viitor. Acel « ceva » care te prinde bine, mănuşa perfectă a sufletului bine prinsă peste toate gesturile tale, peste felul în care stai pe scaun sau te ridici şi mergi să faci un ceai.

Iar apoi, odată ce descoperi acel ADN, odată ce descoperi numele tău ascuns pe piatra albă a inimii tale, atunci nu mai ti-e frică de noapte. Nu mai ți-e frică de mâine, de poimâine, pentru că ai descoperit ceva mult mai important decât trecerea de la azi spre mâine, ai descoperit ceea ce înseamnă „Acum”. „Aici”. A fi. Ai preluat controlul asupra vieţii tale.

Despre asta era vorba, când nu vroiam să ne culcăm seara târziu: despre control. Iar el nu se tratează cu sedative, ci cu două-trei picături de identitate personală bine picurate sub pleoape, adunate cu greu în câteva zeci de mii de ore târzii care au durat, să recunoaștem, mai mult decât ocolul întregului pământ.

N. Putem prelungi imaginea luptei de noapte prin referinţe biblice, de exemplu lupta lui Iacob cu îngerul. Dar, mai ales, mi se pare interesant că cei care înfruntă noaptea fără să ştie bine de ce fac asta împing de fapt noaptea până la momentul în care se trezesc unii călugări pentru prima rugăciune a zilei. Cu diferenţa că acei oameni ştiu sau ştiau pentru ce se trezesc. Pentru mulţi dintre noi a devenit religioasă tocmai căutarea, de ani de zile, pentru a afla… de ce ar avea un sens să ne trezim.

Publicat in La Punkt, 24 MARTIE 2014 , cu titlul Lumina de noapte.