Începuturile care durează

Pentru naşterea unui copil, mai întâi e începutul şi apoi dezvoltarea. În viaţa spirituală e tocmai invers. Începutul e la sfârşit. Naşterea unei personalităţi se produce la final, atunci când îţi dai seama unde ai ajuns. Cine eşti. Cum te cheamă. În zona interioară şi de personalitate, nu părinţii ne dau nume. Noi singuri descoperim numele ascuns care ne este scris, cum spune povestea, pe frunte, dar ani de zile nu îl vede nimeni. Nici măcar noi.

Începuturile spirituale sunt acele clipe de străfulgerare de la începutul unui drum sau al unei relaţii. Clipa specială în care te pătrunde un sentiment complet nou, o idee complet nouă, atât de nouă încât din insolitul şi necunoscutul ei se deschide un şantier care va cuprinde pentru ani de zile întreaga ta viaţă. Clipa specială din care vei scoate sens şi putere pentru ani de zile.

Începuturile spirituale sunt un fel de bing bang. Sunt clipe în viaţă în care e cuprins totul, dar fără să vezi ce va urma, pentru următorii ani de zile, sau pentru restul vieţii.

Nu ştim cum se face dezvoltarea unui embrion, sau nu ştim prea multe despre acel embrion anume, dar ştim cum e dezvoltarea unui om undeva între 15 ani şi 25, 30 de ani, până ce îşi descoperă locul rolul şi misiunea lui între oameni. Şi într-un fel e cumva mult mai emoţionantă, chiar dacă invizibilă, această gestaţie. E emoţionant că din milioane de întâlniri, reale sau imaginare, se leagă ceva, se adună Cineva, unic şi independent sub soare. Şi care poate fi fericit.

E un contrat între efortul nostru de ani de zile pe drumul întregărit în acea clipă, şi simplitatea şi modul neaşteptat în care s-a petrecut acea clipă. Locul, muzica, aerul, anotimpul, ora din zi sau din noapte. Barul, strada, vârful de munte, colţul ascuns al bisericii, sala goală de cinema. Momentele din care creşte apoi o viaţă întreagă de obicei sunt simple, parcă neobservate, ca o adiere pe care universul nici măcar nu o presimte. Şi totuşi, acea adiere, ca o privire spre ceva, spre altă lume, e de fapt o altă lume care irumpe în lumea pe care o ştii, şi o va schimba apoi progresiv, complet şi definitiv.

Dintr-un tip fricos, devii un specialist în curaj. Dintr-un om singur devii un soţ cu o iubită şi mai mulţi copii. Dintr-un copil sărac ca bani sau ca lume interioară, devii bogat, sau cunoscut, sau erudit. Sau creativ, sau sau sau. Ceva se va schimba, până la urmă, complet.

Sunt oameni care vor să devină – fericiţi, bogaţi, sau erudiţi. Şi sunt oameni care pur şi simplu devin - bogaţi sau erudiţi. Cei din urmă sunt cei mai bogaţi, cei mai fericiţi. Dar, nu ştiau că vor ajunge, nici unde vor ajunge. În cazul lor, faptul că universul exterior e dublat de un univers interior care răspunde până la urmă fiecărui om, se vede mult mai bine.

Sigur că e motivant să vezi un om care şi-a propus să devină cineva, şi reuşeşte asta. Dar, el ştia unde va ajunge. Cât de bogat e parcursul şi mai ales povestea celui care a pornit pe un drum, dar nu ştia mai mult decât că porneşte, că va merge orbeşte înainte, şi că ştie un singur lucru, că a început drumul! Lecţiile, în al doilea caz, sunt dublate, triplate, exponenţial. Personalitatea finală, în ultimul caz, e o încântare. Dar, a fost plătită mult mai scump.

Începuturile care durează ne aruncă într-o aventură completă, de ani de zile, în care creşte povestea pe care o vom spune apoi, la o bere, la o cafea, pentru restul vieţii, şi prin propria noastră viaţă. Dar, pentru ani de zile, nu prea avem ce spune, pentru că trăim povestea pe pielea noastră, o povestea care are subiect, dar încă nu are predicat şi complement. Pe când cel care ştie unde vrea să ajungă e pentru mult timp un om mai interesant, pentru că ştie la ce etapă e din drum, şi ne poate povesti asta, cu detalii şi cu siguranţă. Noi, cei cu povestea care se petrece dar nu e gata, nu avem ce povesti, şi dacă vrem să spunem ceva părem puţin deplasaţi. Şi de fapt suntem, deplasaţi. In deplasare.

În schimb, chiar dacă începuturile care durează rămân mult timp de nepovestit, povestea lor finală va fi arhetipală, până la urmă. Să ai un plan e una. Să vezi că ce se întâmplă cu tine şi în tine nu corespunde cu nici unul din planurile de care ai auzit sau la care te-ai putut gândi, e o cale pe care într-un fel imaginaţia ta moare, se predă realităţii. Totuşi, atunci când vei ajunge la destinaţie, imaginaţia ta va învia, şi va avea o poveste de mii de ori mai frumoasă şi plină de învăţăminte decât tot ce a existat până atunci în imaginaţia ta. Nu doar va fi o imaginaţie care va avea ceva de povestit, dar va fi o imaginaţie povestitoare, de neoprit în povestea ei care va creşte de la zi la zi.

Ne-spusul se va transforma în cantitate de « spus », ne-ştiutul se va transforma în cantitate de « ştiut », ne-simţitul în cantitate de « şimţire ». Pe când cel care va ajunge unde vroia, într-un fel nu va mai avea multe de spus apoi, sau nu chiar în acelaşi fel. Oarecum ca diferenţa între dionisiac şi apolonic.

Până la urmă, adunăm în drumul nostru o căutare tăcută care se va transforma la un moment dat în lumină. Atunci când va veni timpul luminii în inima noastră.

Şi sunt două extreme, în ce priveşte lumina: de la focul de artificii până la diamant. Să şlefuieşti în sinea ta capacitatea de lumină a unui diamant, sigur că durează. Te uiţi în jur când faci pauze, din peştera ta întunecoasă, şi îi invidiezi pe fericiţii care aruncă cu artificii pe balcon. Nu are rost. Dacă le-ai face o vizită în suflet, te-ar apuca imediat dorul de ceea ce face viaţa ta absolut minunată, fie şi în timpul ei de căutare, de mii de ori mai minunată şi mai plină de sentimente nebănuite şi nemaiîntâlnite.

Aşteaptă să fie gata diamantul. Există un timp al diamantelor, al poveştilor de final, un timp al începuturilor care durează şi care devin un diamant în clipa în care îşi găsesc « numele de la sfârşit ». Din acea zi lumina ta va dura, « forever », pentru restul vieţii şi al istoriei.