O relaţie de copii

Seriozitatea ironiei e în mod necesar incompletă, pentru că e doar un calcul.

Doar seriozitatea copiilor e completă. Pentru ei totul e serios (deşi sub formă de joc) şi trebuie tratat cu atenţie şi solemnitate, pentru că viaţa e o aventură infinită.

Ironia apare atunci când lucrurile se complică: apar tipuri de relaţii pentru fiecare aspect al vieţii – un prieten de bere, un prieten de film, un prieten de discuţii etc. Sau, cum zic unii, o prietenă cu care faci sex şi o alta cu care faci dragoste: nu e serios şi nu dă bine dacă ai începe să relaţionezi la toate nivelele posibile cu acelaşi partener – ar fi o relaţie de-a dreptul copilărească.

Dar poate că uneori aşa e firesc să te porţi, ca un copil, dacă găseşti o relaţie care te implică în întregime din prima clipă şi care rămâne în esenţă “aceeaşi”, fie că e vorba de sex sau de o mică discuţie în oraş. E o relaţie care nu are nevoie să devină cuplu pentru că de la început e mai mult decât un cuplu: e o relaţie completă, care seamănă cu relaţia a doi copii de cinci ani care îşi construiesc o cazemată undeva la marginea şcolii într-o după-amiază de vară. Pentru ei nu există lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac: totul e solemn şi totodată interesant – o aventură pasionantă.

Să găseşti lângă cineva libertatea viscerală de a crede mai mult în relaţie decât în diferitele forme pe care ea le poate lua e semnul unei relaţii infinite. E o relaţie care a reuşit să spargă legătura oficială dintre etichetele de bază ale intimităţii şi gesturile care corespund oficial acestor etichete. Nu mai ai gesturi stabilite pentru o etichetă de bărbat, amant, prieten sau pentru orice altă etichetă pusă în circulaţie în ultimii ani, ci devii mai degrabă Omul celuilalt şi nimic mai mult: ca un copil.