Prezentarea cǎrții „Un suflet frumos ca o bisericǎ. Spiritualitatea Monseniorului Ghika”

PREFAŢĂ (fragment)

Urmaș direct al unui ucenic și apropiat al Monseniorului Vladimir Ghika, Ion Cosmovici ne oferă prin studiul său inedit o introducere pe potecile sufletului discret și temerar al martirului credinţei. Decriptându‑i mesajul vieţii, autorul ne încurajează să vedem în primul rând că existenţa omului credincios nu este un motiv de bravadă, ci de trăire, de bucurie și jertfă în favoarea semenilor. Descoperim de ce Vladimir Ghika, desprinzându‑se de mondenităţi, reluând mesajul hristic de la înălţimea altarului și a amvonului, continuă să arate harul rar de a trasa jaloanele unei arhitecturi de caracter.

(…)

Suntem invitaţi, așadar, să descoperim altfel personalitatea Monseniorului, să depășim temeri sau îndoieli și mai ales decoraţiuni perimate, eliberând personajul de reverberaţiile nostalgice ale celor slabi de înger, care – deși n‑o recunosc! – cred că lumea se termină cu ei. Alegând peregrinarea prin viaţa și alegerile martirului, urmărindu‑i ţintele libertăţii interioare, Ion Cosmovici ne împărtășește spiritul călăuzitor trăit și încercat al acestuia. Cartea lui este, tocmai de aceea, o hartă a curajului și a smereniei, o smerenie de care omul credincios are nevoie pentru a se ști precedat spre Lumină, în care încrederea sa de a ţine pasul în faţa a ceea ce îl depășește devine răscumpărătoare. Graţie acestui studiu cititorul are de‑acum șansa de a descoperi „cum” și „de ce” harul acordat lui Vladimir Ghika este unul singular. Acceptând să meargă în frunte, Monseniorului îi este sortit să se lase ajuns din urmă de cei care, indiferent de generaţie, aleg să‑i împărtășească spiritul și chemarea.

                                                                                                   + Mihai Frăţilă

                                                                                                     Episcop greco‑catolic de București

INTRODUCERE (fragment)

Născut la Constantinopol în anul 1873, devenit catolic la Roma, în camera Sfântului Dominic, de pe colina Aventin (1902), hirotonit preot misionar la Paris (1923), prinţul Vladimir Ghika a parcurs continentele și a lăsat pretutindeni opere și gesturi de o caritate desăvârșită, murind în cele din urmă ca martir în România la 16 mai 1954, în timpul regimului comunist, în Fortul Jilava, de la marginea Bucureştiului. Un astfel de destin nu avea cum să nu fie admirat şi iubit de creștini și necreștini, deopotrivă. Dar oare a fost el cu adevărat bine înţeles?

Monseniorul Vladimir Ghika a fost întotdeauna o prezenţă vie în familia mea, mai ales prin bunicul meu, Horia Cosmovici, care i‑a fost probabil cel mai apropiat fiu spiritual în anii de la sfârșitul vieții. Am admirat și eu istorisirile despre „Monsenior” și fotografiile lui din casă. Dar, după o vârstă, am început să simt că aspectul de bătrân bun și înţelept al Monseniorului Ghika nu e deloc tot ce a însemnat el pentru Biserică, și mai ales că persoana lui îmi era de fapt necunoscută. Cu cât aflam mai multe despre el, cu atât creștea acest sentiment că îmi scăpa ceva esenţial. O viaţă atât de plină de activităţi de apostolat ca a Monseniorului Ghika ar putea să ascundă de fapt unitatea profundă a vieţii sale și tipul său de sfinţenie. Așa s‑a născut o întrebare care m‑a preocupat permanent, timp de zece ani: dincolo de lucrurile excepţionale care ne fură privirea, care este oare unitatea din persoana Monseniorului Ghika? De fapt, care e spiritualitatea care l‑a ajutat să facă atâtea lucruri în lunga și complicata sa viaţă?

Pentru început, i-am privit cu atenţie viaţa. Dar biografia Monseniorului ne descurajează să găsim o unitate a vieţii. (...) Am citit apoi o parte din cele aproximativ 40 000 de gânduri scrise în franceză, care ne‑au rămas de la Monseniorul Ghika.

De fapt, mult mai importante au fost pentru mine mărturiile despre Monsenior, adevărate icoane vii, în care îl vedem parcă mergând pe străzi și întâlnind oameni.

E importantă apoi o notă specială care mi se pare că se regăseşte la cei care i‑au fost apropiaţi sau chiar discipoli. Datorez această carte în bună măsură timpului petrecut cu bunicul meu, Horia Cosmovici, şi acelor oameni pe care i‑am cunoscut şi care, ca şi el, au primit „spiritul” Monseniorului. Într‑adevăr, am observat un fel de „tipar” la toți acești oameni (foarte diferiţi între ei), care m‑a ajutat în căutarea mea: printre altele, au o mare libertate în gândire şi comportament, dublată mereu de o disponibilitate plină de fineţe şi umor pentru aproapele, şi în acelaşi timp o fidelitate interioară, de ceas elveţian, faţă de autoritatea Bisericii Catolice. Chiar dacă gândurile Monseniorului şi documentele de arhivă despre el sunt mai consistente decât mărturiile, de fapt mărturiile în primul rând, dar şi contactul cu „oamenii lui Ghika”, ne dau rezonanţa potrivită care ne ajută să scoatem din sertarul istoriei icoana vie a Monseniorului.

An după an, am început să schiţez cu mintea punctele care mi se păreau importante şi care puteau lega tot restul. Am umplut vreo zece caiete în care notam citate, schiţam tabele şi făceam comparaţii cu alţi sfinţi. A contat şi experienţa mea monastică de cinci ani la Comunitatea Sfântul Ioan din Franţa, completată apoi permanent cu lecturi despre spiritualitate şi vieţile sfinţilor. A fost cea mai interesantă investigaţie a mea de până acum şi a trebuit să folosesc tot ce ştiam, chiar şi studiile mele despre postmodernitate, pentru a ajunge la capătul întrebării despre identitatea lui Vladimir Ghika. Într‑adevăr, una dintre concluzii este că Vladimir Ghika poate fi înţeles cel mai bine folosind teoriile postmoderne şi, totodată, că el este un sfânt pentru lumea postmodernă‑contemporană, aşa cum un număr de sfinţi din prima parte a secolului XX nu au putut fi înţeleşi decât după Conciliul Vatican II din anii ’60.

Lucrurile s‑au decantat până la urmă, iar la licenţa mea de teologie din anul 2022 am putut prezenta ceea ce numesc acum „Punctele de spiritualitate” ale Monseniorului Ghika, adică partea principală a acestei cărţi[1].

(...)

În final, întrebarea mea a devenit mult mai concretă: Ce putem imita din sfinţenia Monseniorului Ghika? Întrebare care conţine un pariu. Mulţi avem impresia că ceea ce a trăit Vladimir Ghika este excepţional şi deci inaccesibil, bun doar pentru „Comisia de monumente ale Bisericii”. Totuşi, pariul meu este că putem merge dincolo de admiraţia pe care o purtăm în mod firesc Monseniorului Ghika, pentru a nu rata tocmai esenţialul: de fapt, vom vedea că toate elementele importante din spiritualitatea lui sunt perfect imitabile. Pariul acestei cărţi e acela că Monseniorul Ghika poate fi coborât de pe piedestal şi transformat în cel mai neobosit prieten de drum pe care ni l‑am putea dori în viaţa spirituală.

Detașarea ca formă contemporană a sărăciei evanghelice

(Al patrulea punct de spiritualitate)

Monseniorul Ghika s‑a mișcat cu ușurinţă în toate mediile sociale, fără a-şi fixa un anumit „ritual” care să-i structureze viaţa. Iar La finalul vieţii, când oferea mâncarea sa celor mai tineri în închisoare, spunea „Vă rog să primiţi, pentru că eu niciodată nu am mâncat mai mult decât ni se dă aici”. Unii spun că părea ca un om mort pentru lume: „Dădea impresia unei fiinţe imateriale, care‑și domesticise cu totul exigenţele trupului. Indiferenţă, libertate faţă de ceea ce este creat îl caracterizau. El nu se exersa să moară sieși – ceea ce constituie sensul propriu al ascezei – ci era ca și mort, mort în liniște, cu un zâmbet calm care ascundea lupta ce se va fi aflat la baza unei astfel de morţi”[2]. Mărturiile arată de fapt un om care practica detașarea evanghelică.

Detașarea e o formă specială de sărăcie evanghelică. Ea presupune să nu renunţi la bunurile sau la funcţiile avute, ci să folosești ce ai pentru scopul cel bun. În acest sens, Vladimir Ghika propunea, în regula Operei  Fraţilor și Surorilor Sfântului Ioan, mai multe lucruri interesante şi originale cu privire la realizarea sfatului evanghelic al sărăciei.

În primul rând, propunea ca principiu „un ascetism atent la a nu distruge nimic, ci la a pune totul la dispoziţie și a utiliza valoarea a toate pentru El”[3]. O altă regulă importantă este „convingerea că ești un delegat al Providenţei însărcinat să răspunzi, în măsura resurselor de care dispui, la toate nenorocirile pe care tot Providenţa ţi le prezintă pentru ca tu să le ușurezi în timpul vieţii”[4].

În această regulă este cuprinsă o întreagă spiritualitate, utilă pentru toată viaţa publică și profesională din zilele noastre. Aici Vladimir Ghika se apropie de spiritualitatea Opus Dei (care își propune să sfinţească munca), dar el oferă un alt sens: regula la el dă un sens la tot ce înseamnă funcţie, poziţie administrativă sau socială. De fapt, munca din zilele noastre, dincolo de aspectul mereu prezent de efort individual, devine tot mai des o activitate de contact, de relaţie cu cei cu care comunicăm sau corespondăm, iar zilele noastre sunt, mai mult decât un efort fizic, un efort de întâlnire. De aceea, se poate dezvolta, plecând de la principiile de mai sus, o întreagă spiritualitate a „creştinului ca ambasador al Providenţei”. A fi misionar, ambasador, delegat al Providenţei este o identitate (propusă de Vladimir Ghika) ce poate schimba complet atitudinea zilnică a unui creștin care iese din casă, fie că are o funcţie înaltă și are nevoie de un sens pentru ceea ce face, fie că are o poziţie mai puţin înaltă și caută, în alt fel, o motivaţie pentru a‑şi continua activitatea.

Părintele Ghika mai spunea cuiva care se întreba ce este sărăcia: „Adevăratul spirit de sărăcie constă mai ales în a îmbrăţișa forma de sărăcie pe care o propune Providenţa, și cu atât mai mult curaj și merit cu cât această formă pare mai mediocră, mai banală, mai lipsită de orice satisfacţie pentru amorul propriu”[5]. De fapt, uneori și sărăcia, ca renunţare, poate ascunde un fel de amor propriu. A găsi echilibrul între sărăcia interioară necesară și necesitatea păstrării unui număr de bunuri şi bogăţii de orice fel, a avea inima liberă, deși ai proprietăţi sau bunuri sau funcţii, iată dificultatea, iar aici Vladimir Ghika poate fi un maestru pentru oricine, în orice poziţie socială ar fi. Gândurile lui despre „a fi sau a avea”, despre „libertate” și „dăruire de sine” pot constitui ușor o lucrare de tipul Oracolului lui Balthasar Gracian sau al altor manuale de înţelepciune practică.

Detașarea este însă o atitudine care este cerută permanent tuturor oamenilor de astăzi pentru a trăi și a lucra, deşi ea apare sub numele de flexibilitate. Sociologi contemporani ca Richard Sennett sau Anthony Giddens (printre alţii) arată dificultăţile majore pe care le ridică un tip de personalitate construită prin flexibilitate. La Vladimir Ghika găsim o orientare creștină a unei detașări, care altfel ar rămâne doar un mijloc de supravieţuire în societate sau un mijloc de a atinge rapid diverse scopuri, financiare sau politice, lăsând în urmă relaţiile și, de fapt, propria persoană.

(...)

 O spiritualitate accesibilă tuturor

Deși Vladimir Ghika este, aparent, complet diferit de Tereza din Lisieux, multe lucruri despre tipul său de sfinţenie se clarifică prin comparaţia cu sfinţenia și spiritualitatea Sfintei Tereza din Lisieux.

În lucrarea Le Message de Therèse, dominicanul Marie‑Michel Philipon face un tablou al spiritualităţii Terezei, arătând că ceea ce este remarcabil la ea este faptul că a trăit unele lucruri care existau deja, adică descoperirea interioară că Dumnezeu este Tatăl, dar a știut să traseze o cale nouă, în care „a lăsat deoparte, cu o putere decisivă, tot ce este accidental în sfinţenie”[6]. În prima parte a cărţii autorul vorbește despre caracteristicile „negative” ale spiritualităţii tereziene, adică acelea care nu sunt incluse în tipul de sfinţenie clasică. Caracteristicile „negative” nu sunt un dezavantaj, ci un beneficiu, pentru că deschid această spiritualitate tuturor oamenilor, laicilor etc. Simplificând trăirea, fără a sacrifica intenţia, Tereza nu diminuează trăirea, ci o deschide unor situaţii și unor oameni unde până atunci nu putea să ajungă.

Astfel, la Tereza lipsesc mai întâi mortificările extraordinare și minuţios organizate. Dacă „o anumită hagiografie s‑a complăcut în alte vremuri să ne descrie înspăimântătoarele nevoinţe ale sfinţilor”, Tereza a „exclus din calea copilăriei spirituale mortificările corporale în exces, și «nevoinţele sfinţilor»”[7]. Ea spunea: „Când hrana e bună, îl laud pe Dumnezeu. Când nu e bună, atunci accept mortificarea. Această mortificare neplănuită mi se pare cea mai sigură și cea mai sfinţitoare”[8]. La Vladimir Ghika am văzut de asemenea că nu apar suferinţe căutate, programe bine stabilite de post sau renunţări. El îi învăţa pe ceilalţi să‑i ofere lui Dumnezeu încercările și mortificările pe care le trimite Providenţa. Era foarte discret în  ceea ce privește suferinţele sale. Astfel, ce vom reţine la acest punct este atitudinea lui de ofrandă permanentă a suferinţelor apărute zilnic.

Un al doilea aspect „negativ” al căii copilăriei este absenţa de carisme extraordinare, haruri mistice, extaze și viziuni, puteri profetice.[9] Desigur, Vladimir Ghika trăia lucruri extraordinare, se spune că experimentase și levitaţia, dar în primul rând era deosebit de rezervat cu privire la aceste lucruri. Apoi, nu folosea în discuţii și argumentare carisme speciale. Întâlnirea cu el era simplă, directă, plină de curaj din partea lui, și în mos special firească. Curajul lui semăna cu cel al Sfântului Pavel, care conta direct pe harul lui Cristos. Vladimir Ghika insista asupra faptului că nu trebuie să cerem haruri speciale și revelaţii private. Întreaga lui persoană mărturisea credinţa în acele practici bisericeşti accesibile tuturor, pe care le urma zilnic și pe care le recomanda tuturor.

Al treilea caracter al spiritualităţii Terezei este absenţa unei metode de rugăciune. Acest lucru este important, pentru că, pentru Philipon, viaţa de rugăciune este inima unei spiritualităţi și îi conferă o notă importantă. Tereza din Lisieux, carmelită, era o fiică spirituală a Terezei de Avila, sfânta care a descris detaliat etapele evoluţiei mistice, camerele castelului interior ș.a. Dar Tereza din Lisieux nu a putut să intre într‑o astfel de metodă prea sistematică de rugăciune. Pentru ea, Evanghelia era suficientă pentru a‑și înălţa sufletul către Dumnezeu, iar rugăciunea ei era un elan al sufletului, o privire spre cer, ca un copil care se apropie de Tatăl său. „Mă comport ca un copil care nu știe să citească: îi spun pur si simplu lui Dumnezu ce vreau să‑i spun, iar el mă înţelege întotdeauna.”[10] La fel ca Tereza, Vladimir Ghika nu avea și nu propunea o metodă de rugăciune. Nu vorbea despre etape în care te‑ai afla, sau etape la care ar trebui să ajungi.

De altfel, pentru el atitudinea de rugăciune trebuia să fie permanentă (ca atenţie permanentă la Dumnezeu). Odată ce atitudinea de rugăciune trebuie să fie permanentă, e limpede că fiecare trebuie să găsească o cale de a face asta, plecând de la starea de viaţă în care se află, mai mult decât să‑şi complice starea de viaţă cu programe suplimentare. Aici el intervenea, dar nu pentru a introduce persoana într‑un sistem anume, ci pentru a elibera sufletul de tot ce‑l blochează. În ceea ce privește lucrurile spirituale, spunea Vladimir Ghika, „conduce mai bine acela ce lasă cât mai multă spontaneitate sufletului care îl caută pe Dumnezeu și nu‑i stă alături decât pentru a‑i supraveghea devierile, a‑i preveni iluziile, a‑i lămuri punctele neclare, a reaprinde fervoarea, a‑l consola în momentele de slăbiciune, a‑i face rodnică ariditatea sufletească, pentru a‑i aduce ceva din acel Spirit Sfânt, care este în același timp același în toţi și totodată cel mai variat în manifestări în fiecare și în toţi [...]”. [11]

 O sinteză contemporană a marilor spiritualităţi catolice

Dacă privim modul în care s‑a construit personalitatea Monseniorului Ghika, vedem că aceasta reuneşte elemente esenţiale din mai multe spiritualităţi catolice.

În ceea ce privește sărăcia franciscană, Vladimir Ghika a fost terţiar franciscan și a trăit sărăcia în ce are ea mai dificil: acceptarea unor bunuri prin detașare, fără a renunţa la ele, dar folosindu‑le pentru „beneficiarii” Providenţei. Totodată el a continuat simplificarea modului prin care se prezintă public un preot misionar – un lucru realizat, printre alţii, de franciscani (care renunţă la stabilitatea mănăstirii feudale benedictine şi inventează mobilitatea apostolică), apoi de iezuiţi (care renunţă la sutană şi la un număr de practici de viaţă comunitară) – ajungând la o spiritualitate misionară care putea afirma, pe bună dreptate, „calea mea este calea ferată”.

În ceea ce privește atitudinea de ofrandă interioară, tipic carmelitană, reușește să insufle această atitudine tuturor celor pe care‑i întâlnește, în gesturi cotidiene și formule simple, la fel ca Tereza din Lisieux, dar nu în tăcerea şi frigul mănăstirii, ci în contextele politice teribile ale celor două războaie mondiale și ale celor două totalitarisme ale secolului XX.

Cu privire la îmbinarea între acţiune și contemplaţie, tipic iezuită, Vladimir Ghika propune un exemplu personal de armonie între cele două, iar gândurile scrise de el arată cât de mult rugăciunea și acţiunea erau pentru el permanent unite și căuta mereu o legătură între ele.

În ceea ce privește căutarea adevărului, carismă principală a dominicanilor, el este un exemplu prin constanta referire la tomismul în care fusese format, prin miile de gânduri, care arată cât de mult reflecta zilnic asupra trăirii sale creștine, prin căutarea permanentă a adevărului (şi practic, şi speculativ), ca metodă de intervenţie în discuţiile cu cei care‑i cereau sfatul.

Cu privire la încredinţarea în mâinile Providenţei, calea regală a multor spiritualităţi (în special din zona francofonă), Vladimir Ghika o aduce pe aceasta în concret, și o aduce în lumea contemporană, cu toată autoritatea persoanei sale experimentate și încercate, mai ales prin interesul acordat semnelor Providenţei.

În ce privește caritatea, ilustrată de Sfântul Vincenţiu de Paul și de multi alţi apostoli ai implicării sociale, Vladimir Ghika este un apostol al milostivirii, cu o rară capacitate de flexibilitate și adaptabilitate, care a putut fi o icoană de bunătate pentru oameni din toate categoriile sociale, uneori extrem de diverse, el rămânând mereu același și devenind un exemplu pentru creștinii de astăzi, care întâlnesc zilnic oameni cât se poate de diferiţi.

Monseniorul Ghika reușește apoi să îmbine în mod strălucit iubirea pentru frumuseţea Bizanţului, precum și pentru libertatea trăirii tipic bizantine (chiar și în modul de a gândi și a scrie) cu respectul absolut pentru autoritatea și instituţia Vaticanului, până în cele mai mici și contemporane detalii. Monseniorul sintetizează în mod organic în persoana lui ritul bizantin și cel latin, laicul și preotul, preotul diecezan (cu parohie) și preotul diecezan misionar.

Dar această minunată sinteză eclezială, trăită timp de zeci de ani după convertire și până la martiriu, nu e ultimul lucru pe care‑l putem spune despre tabloul spiritual al Fericitului Vladimir Ghika. Voi arăta în ultimul punct de spiritualitate că nu e vorba doar de o sinteză, ci mai ales de o armonie. O sinteză poate rămâne un tablou inert şi steril, şi trebuie să‑i adăugăm acum dinamica, intenţia care conduce acţiunea, adică ceea ce voi numi carisma Monseniorului Ghika.

[1] Acestea sunt prezentate în capitolele „Iconostasul interior” şi „Icoana Monseniorului”.

[2] Suzanne-Marie Durand, în Băltăceanu F. et alii, op. cit., p. 224.

[3] S‑M. Durand, op. cit., p. 21.

[4] Idem.

[5] J. Daujat, op. cit., p. 69.

[6] Marie-Michel Philippon, op. cit., p. 13.

[7] Ibidem, p. 43.

[8]Ibidem, p. 45.

[9] Marie-Michel Philippon, op. cit., p. 47.

[10] Marie-Michel Philippon, op. cit., p.  48.

[11] Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin – Convorbiri spirituale, p. 111.

CUPRINS

PREFAŢĂ.

INTRODUCERE.

O VIAŢĂ CÂT UN SECOL.

Repere pe harta vieţii

O paletă de activităţi apostolice.

O personalitate excepţională.

ICONOSTASUL INTERIOR
(Punctele de spiritualitate)

Prezentarea punctelor.

Importanţa Providenţei în viaţa de zi cu zi

Căutarea continuă a adevărului

Viaţa supranaturală ca „singura viaţă adevărată”.

Detașarea ca formă contemporană a sărăciei evanghelice.

Disponibilitatea totală faţă de aproapele.

Docilitatea interioară și urmarea preferinţelor lui Dumnezeu

Ofranda suferinţelor și a vieţii

Caritatea si milostivirea permanentă faţă
de toţi oamenii

Încrederea deplină în puterea sacramentelor
şi a harului

VITRALII TEOLOGICE
(Comparaţii cu alte spiritualităţi)

O sfinţenie greu de clasat

Apostolul secolului XX.

O spiritualitate misionară.

Omul „eclezial” ca om universal

O sfinţenie contemporană.

O spiritualitate accesibilă tuturor.

Minunata cale „comună” a sfinţeniei

O sinteză contemporană a marilor spiritualităţi catolice.

ICOANA MONSENIORULUI
(Punct de sinteză: carisma fidelităţii)

Sensul convertirilor‑fulger.

Ultimele cuvinte ale Monseniorului Ghika.

Un sfânt postmodern.

„Calea ferată” a Monseniorului: creştinismul integral

Carisma Monseniorului Ghika: fidelitatea integrală faţă de credinţa catolică.

UN MAESTRU PENTRU TIMPURILE NOASTRE

Un maestru care îşi aşteaptă discipolii

Un sfânt pentru timpurile noastre dificile.

Gânduri de final

Bibliografie.