Singurătatea nu este capătul drumului

Am fost singur destul de mult timp. Cred că mai mult decât alţii. Printre altele am stat aproape cinci ani într-o mânăstire destul de strictă pentru că era un noviciat acolo şi se învăţa disciplina pentru restul vieţii.

Şi ştiu foarte clar că nu există singurătate.

Suntem în comuniune permanentă cu ceva, deşi nu neapărat cu cineva, şi toţi luăm parte la ceva, avem o lume a noastră din care facem parte cu orice respiraţie. Nu singurătatea e problema, sau mai bine spus nu acesta e numele corect al problemei de care ne plângem, atunci când ne plângem că nu suntem alături de cineva.    

Eşti singur, da, dar eşti cu ideile tale, cu planurile tale, asta când locuieşti singur dar şi când ai o fiinţă alături de tine cu care ai o relaţie. Mereu construieşti o lume, a ta. Uneori, lumea aceea te ajută să faci legături, să primeşti, să îngrijeşti şi să mângâi. Dar, la fel de bine acea lume te închide faţă de ceilalţi, chiar şi faţă de partenera /partenerul cu care locuieşti în acest moment.

Exemplul meu cu mânăstirea nu priveşte faptul că nu aveam o parteneră, ci faptul că nu aveam televizor, nu exista internet, nu aveam radio sau ziare. Da, citeam filosofie toată ziua, dar nu aveam acces la informaţiile pe care cei mai mulţi oameni din acel moment le aveau. Totuşi, îmi făcusem lumea mea, cu ritualurile ei: nu aveam Cola dar aveam cafea dimineaţa sau ceai după amiază, nu aveam televizor dar aveam plimbarea de prânz, sau de seară, sau de duminică, aveam lumea mea, chiar şi acolo, cu regulile mele în mijlocul regulilor locului. Sigur, se presupune că acolo aveam altă preocupare decât aceea de a avea o relaţie, dar nu doar preocuparea mea era importantă: importantă e ideea de lume personală, care e întotdeauna suficientă chiar dacă e mare sau mică, şi important e că nevoia de un partener nu trebuie să fie o abdicare de la nevoia de a avea lumea ta personală.

Infirmitatea absolută e să nu ai o lume a ta, asta ar fi nebunia probabil, sau să ai o lume care nu deschide spre alţii. Aici e problema.

Ni se pare că suntem singuri, dar de cele mai multe ori ne-am băgat singuri în sigurătatea pe care o resimţim. Sigur, prietena ne-a părăsit, sau prietenul, deci suntem, socialmente, singuri. Dar, unii o duc foarte bine aşa, şi marea distincţie nu e între singurătate şi nesigurătate, ci între durere şi ne-durere. Te doare, de fapt, şi de aceea crezi că eşti singur. De fapt nu eşti singur, sau nu eşti cu adevărat singur, eşti în permenţă în compania iluziei sau visării partenerului pierdut sau dorit. Poate că nu e o iluzie, poate că e o dorinţă sinceră şi reală, dar ea face parte din lumea ta. Nu esti singur, ai lumea ta, dominată de tristeţe. Acceptă numele corect, e un sentiment, se numeşte tristeţe. Pentru că în minte nu eşti singur, eşti cu prietena ta pierdută.

Singurătatea adevărată pe de altă parte e o plăcere, în cuplu sau în afara cuplului.

Atunci, care e pragul de trecut pentru a nu mai suferi, pentru că asta e de fapt întrebarea? E un prag ilustrat bine prin următoarele două exemple.

E povestea tipului din romanul « Ce mică-i lumea » al lui David Lodge, care aleargă toată cartea după Angelica, şi în final îşi aduce aminte că stewardesa cea blondă din aeroport îl iubea. Pe bune, sincer. Şi pleacă după ea. Oare tipul a trebuit să alerge şi să nu prindă nimic pentru ca să îşi aducă minte de mica stewardesă? De fapt, e un pariu permanent între ce cred eu cu putere, şi ce îmi oferă lumea mare, lumea din afara lumii mele. La finalul cărţii, Persse are curajul de a paria pe altceva decât pe lumea lui, pe care în acel moment scria « Angelica ». Acesta e secretul. A ieşit din închisoarea unui singur pariu, închisoarea unui pariu unic.

Si ajungeam la doilea pasaj, un dialog dintre-o carte despre experienţa spirituală a lui Francisc de Assisi:

"La plus haute activité de l'homme et sa maturité ne consistent pas dans la poursuite d'une idée, si élevée et si sainte soit-elle, mais dans l'acceptation humble et joyeuse de ce qui est, de tout ce qui est. L'homme qui suit son idée reste enfermé en lui-même. Il ne communie pas vraiment aux êtres. Il ne fait jamais connaissance avec l'univers. Il lui manque le silence, la profondeur et la paix. La profondeur d'un homme est dans sa puissance d'accueil. La plupart des hommes demeurent isolés en eux-mêmes, malgré toutes les apparences. Ils sont pareils à des insectes qui ne parviennent pas à se dépouiller de leur coque. Ils s'agitent désespérément à l'intérieur de leurs limites. Au bout du compte, ils se retrouvent comme au départ. Ils croient avoir changé quelque chose, mais ils meurent sans même avoir vu le jour. Ils ne sont jamais éveillés à la réalité. Ils ont vécu en rêve." 
Eloi Leclerc, Sagesse d'un pauvre.

Iată, deci, suferinţa, tristeţea, infernul. Putem să ne construim o lume, iar lumea aceea să ne prindă în capcană. Să ne ţină în capcană.

Eu nu recomand aici să treci de la un partener la altul ca un inconştient, dar zic că atunci când suferi prea mult de ceea ce crezi că e singuratate e posibil ca prin lumea ta să fi sufocat alte poveşti care ar fi putut creşte lângă tine şi chiar cu tine. Atât teologia cât şi studiile despre Auschwitz (vezi cartea Modernitate şi Holocaust) arată că infernul nu e un loc absurd, din contră e un loc mult prea raţional, explicabil, totalitar tocmai prin puritatea sa raţională. Un loc care nu acceptă o altă versiune, o altă poveste, o altă lume.

Cel care are curajul să parieze pe stewardesa blonda, în loc de Angelica, chiar dacă pariul lui e greşit, e un om salvat. Mai precis e un om care, prin acest pariu, se salvează.  

Poate că uneori trebuie sau e corect să o aştepti pe Angelica. E corect, e şi acesta un pariu care poate fi pus sau ţinut.

Dar toate astea sunt despre pariuri deci despre lucruri care ţin de judecată, minte, raţionament. Despre accesul la o lume sau alta, despre alegeri.

Accesul e întotdeauna posibil.

Prin urmare, singurătea nu e o fatalitate.

Ceea ce numim singurătate e efectul de tristeţe colaterală al faptului că nu suntem încă liberi să alegem orice. Ceea ce ni se potriveşte, sau poate nu. Dar liberi să riscăm.

Se zice că trebuie să ai curajul să rişti, şi să suferi, pentru ca să iubeşti cu adevărat. Asta se întâmplă prima dată la prima mare iubire, nu-ți dai foarte bine seama ce și cât rişti... şi iubeşti, şi asta se face din mers. Dar oamenii nu specifică faptul că proverbul e valabil mai ales a doua oară. După ce ai riscat prima oară şi ai fost rănit, te închizi în tine pentru ani de zile. Uneori ani de zile. Şi tocmai atunci ia toată valoarea proverbul, că trebuie să ai curajul să rişti pentru ca să iubeşti.

Nu e vorba că să rişti să te faci de râs printr-o declaraţie de dragoste idioată, sau să primeşti un încă un Nu. Ci să-ţi rişti lumea ta întreagă, ce crezi şi ce gândeşti, o lume care a fost închisă şi ferecată sub eticheta fostei relaţii, pentru a o deschide spre o nouă lume. Doar riscând lumea ta de acum, chiar dacă pierzi o nouă relaţie, câştigi oricum încă o viaţă.

Care abia începe.