Zăpada – o lecţie de umilinţă

22 ianuarie 2019

Mergeam pe stradă, a doua zi de ninsoare. Îmi place zăpada la nebunie! Totuşi, mi-a trecut un Flash prin minte: “aş vrea să dau zăpada asta înapoi în timp. Cine a programat-o? De ce nu am ştiut de ea, exact aşa cum va fi, de ce nu a fost ea opţiunea mea, aşa cum dai jos un program executabil şi zici Accept?”

Zăpada vine când vrea. Şi ne aduce aminte că sunt lucruri care nu sunt opţiunea noastră.

Sigur, nu vreau să subscriu la cei care visează mereu că vine sfârşitul lumii, au provizii şi lanterne ascunse în pod şi, când vine o dată la doi ani un episod de natură dezlănţuită, sunt în culmea fericirii: “V-am spus eu!” Mai degrabă mă bucur aşa cum se bucură mulţi atunci când nimic nu mai merge în oraş şi te uiţi pe geam ca un copil, pentru că nu mai ai ce face altceva.

Dar e clar că funcționăm tot mai des prin opțiuni: de credite, de promoţii, de navigare pe net. Alegem barurile, minutele la telefon, companiile de asigurări, etc. Totul este o opţiune. Iar aici nu e vorba de “bogaţi”, cu toții facem asta. Chiar dacă situaţia e de-a dreptul “nasoală”, ne aşteptăm ca "opţiunea de a avea o opţiune" (între altele) să fie disponibilă.

Iată că zăpada vine acum în valuri, după ani de zile, și ne împresoară din toate părţile ca o poveste în care nu mai ştii deloc care ar fi rolul pe care îl ai de jucat.  Si ne aduce aminte că nu totul e o opţiune.

Ne aduce aminte că sunt lucruri care vin de la destin sau de la mama natură. Că ne mișcăm într-o chestie (lume) care e mult mai mare decât opţiunile noastre, deştepte sau nu.

Ne mai aduce aminte că în trecut oamenii mai degrabă luptau (cu pământul, cu vremea, cu lupii, cu tot felul de superstiţii care le umpleau anul şi viaţa) – şi aveau mai puţin noţiunea de "opţiune". Luptau, se odihneau, a doua zi luau viaţa de la capăt, cu umilinţă. Lumea înconjurătoare era mai puţin o opţiune, era mai degrabă locul unde supravieţuiau, cu umilinţă.

Zăpada care cade peste tot oraşul cu o putere mai mare decât ar fi putut să prevadă cineva ne readuce la vatră, la un ceai cald sau un vin cald. Cine ştie ce o să fie mâine? Odată ce nu mai ai mii de opţiuni, începi să regăseşti sentimente poate uitate de multa vreme, paradoxal cele mai importante: speranţă, prietenie, căldură a focului și căldură a inimilor. Nimic nu e pierdut, şi chiar internetul poate fi o vatră caldă unde ne strângem după o zi grea.

Dar am uitat să îl vedem aşa: îl vedem mai degrabă ca fiind tronul unde suntem stăpânii lumii, stăpânii opţiunilor – dreapta, stânga, click… Dar zăpada vine din toate părţile, încă și încă, fără să ştii de unde şi fără să ai un cuvânt de spus despre asta, și încetul cu încetul așterne un strat fin dar luminos de umilinţă peste toate gesturile.

De fapt, ne aduce ceva mai mult mai frumos: o lecție de inocență.

Nota. Am spus umilinţă, nu smerenie, - detest cuvântul. Smerenia mi se pare un exerciţiu trist şi complet steril pe care îl faci tu cu tine, ca un fariseu care se joacă singur în propriul templu. Umilinţa e până la urmă înţelepciunea de a-ţi găsi mereu locul potrivit – nici mai mult, nici mai puţin decât locul tău corect şi adevărat.

Postat in

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015