Spitalizarea ca regăsire de sine

E ceva cu spitalul, e un timp al spitalului care e diferit de tot ce e în afara spitalului. Ieşi din timpul de afară, nu doar fizic. Sigur că sunt cazuri foarte grave, dar aici vorbesc de operaţii “aşa zis normale », de trecerile prin spital de cinci zile sau o săptămână.

Mai întâi, mereu e ceva de făcut, o vizită a asistentei sau cineva care are nevoie de ceva, timpul trece într-un fel foarte repede. Mereu e ceva, dar acest timp care parcă trece repede e doar un cadru, un decor pentru o experienţă ciudată şi fericită zic eu. Sentimentul că nimic din ce ţi se pare important în timp normal nu e cu adevărat important. Sigur, operaţia e riscantă, înainte şi după te temi. Dar e ceva mai mult decât că te temi pentru viaţa ta fizică, e acolo un fel de relevaţie care nu apare decât în spital. Tot ce aleargă oamenii să prindă în viaţă acum nu mai contează, contează micile detalii ca o cană sau un halat, şi de fapt rămâne goliciunea faptului că tu ca om eşti important. Nu doar faptul că trebuie să rămâi în viaţă. E altceva, te conectezi cu cine eşti tu, faptul că eşti, iar în toate momentele de program, injecţiile de ora 12 noaptea, cumva transpare acest adevăr al sinelui.

E, cumva dincolo de durerile mai mici sau mai mari, o blândeţe care străbate timpul spitalului, o blândeţe care se aşează peste saloanele unde dorm femei sau barbaţi cu perfuziile în mână, ca personajele din finalul filmului Requiem for a dream. O blândeţe pentru că în acele momente nu ai cu ce să te mai arăţi, dar nu ai nici cum să te mai ascunzi. Eşti important pentru că eşti, şi asta te fac să simţi asistentele adevărate, nu atât pentru îngrijiri cât pentru modul în care te îngrijesc şi vin, oră după oră, pentru că au de făcut ceva mai important decât o rană de pansat, au un om de vegheat.  

Iar uneori, când în spitalele româneşti nu e totul pe puf, nu e totul « la scară », ei bine pe undeva e mai bine pentru că te consolezi cu experienţa asta interioară, cu trecerea prin spital ca trecerea prin Hades, în timp ce un spital cu absolut tot confortul cum am văzut în Franţa cumva îţi fură atenţia prin zeci de detalii, lumini, comodităţi.

Dincolo de asta, atunci când ţie-e greu, sau te doare, sau te târăşti prin spital sau spre ieşire pentru o cafea, e unul din momentele în care înveţi că nu eşti singur. Sigur, eşti cu durerea ta sau spaima ta, dar mereu apare un cineva, una din asistente, una din paciente, unul din doctori. Mereu în acel peisaj care pare doar stresant e cineva care te susţine, spune o vorbă bună. Asta e a doua experienţă, atat in momentele de singurătate cât şi în momentele de durere: e cineva cumva într-un colţ al scenei dar e prezent dacă eşti atent, poate nu doctorul sau asistenta de gardă, dar cineva pe hol, sau o altă asistenta in trecere, care sunt ca îngerul tău păzitor. Uităm mereu că ni se oferă la fiecare pas un înger păzitor, la fiecare colţ de încercare umană. Mereu uităm, mereu apare un altul, şi nu ajunge viaţa să ne convingem că viaţa e grea, dar întodeauna avem o prezenţă de consolare, care cumva prin neputinţa ei de a aranja situaţia, dar prin puterea de prezenţă şi compasiune, aduce mai mult decât rezolvare, aduce o blandeţe a sufletului, dincolo de orice violenţă prin care am putea trece.

Timpul vieţii intră apoi iar în viteza şi duritatea lui fără sens, te externezi şi pleci iar la luptă. Şi îţi aduci aminte cu un fel de nostalgie de spaima cu care ai intrat în spital şi de, dincolo de dureri şi eforturi, sentimentul acesta de a exista, regăsit in ce are el mai adânc, adică o blândeţe ascunsă, totodată puternică şi totodată suavă, care e probabil cel mai apropiat sentimentl prin care ne putem atinge sufletul. Suntem, am fost, vom fi, şi mai ales suntem mai importanţi decât tot ce am fost, tot ce vom fi, în orice clipă suntem mai importanţi decât tot ce credem că vrem sau să sperăm, iar spitalul e unul din locurile care oferă această experienţă, un fel de bonus minunat şi nesperat adăugat post-operator unei treceri prin valea plângerii, a fricii, chiar şi a durerii extreme.