Cǎlǎtoria interioarǎ: despre ridurile care ne ȋntineresc

În viaţă sunt perioade lungi de aşteptare, formare, evoluţie, chinuială şi visare. Şi apoi vin acele zile în care totul se schimbă în câteva ore. Acele zile, care sunt adesea nopţi, în care te combini sau te desparţi, pleci sau te întorci, viaţa ţi se schimbă. Se dilată timpul şi spaţiul şi inima şi istoria şi tu treci brusc în altă dimensiune nu doar a timpului dar şi a istoriei lumii. Mai bună, uneori mai proastă, dar oricum treci în altă parte a vieţii, uneori atât de puternic încât ai impresia că universul întreg s-a preschimbat brusc în câteva ore care erau de fapt o poartă prin timp.

Cel mai clar se simte asta când începe, neaşteptat, o relaţie, asta pentru că mai e cineva lângă tine care e martor că minunea chiar s-a întâmplat. Dar nu e vorba doar de relaţii, sunt şi acele dimineţi care se ridică peste un oraş, o lume şi o viaţă în care totul s-a schimbat. Schimbări, plecări, revelaţii. De obicei, zic eu sau sper eu, lucruri bune, alteori şi tragedii sau moment grele.

Oricum, ciclul noapte-zi, culcare-trezire, oboseală-energie, e un ciclu care în anumite momente cheie ale vieţii e complet aruncat în aer. Se trece dincolo de ce am putea noi face, dincolo de ce vedeam sau ştiam din cursul normal al lumii, lucrurilor şi evenimentelor.  Pentru fiecare dintre noi, adevărata maturitate începe atunci când se deschid porţile ascunse ale istoriei şi intrăm în propriul decor emoţional şi simbolic, într-o arhitectură care e, ca în filmul Inception, reală dar în acelaşi timp mai mult decât reală: personalizată.

Nu ar fi îngrozitoare lumea dacă am trăi doar la nivel de senzaţii, codificate la fel de fiecare dintre noi, aşa încât lumea vecinului care iese la 7. 30 din bloc cu un parfum greţos ar fi exact aceeaşi cu a mea şi a copiilor mei? Dar nu, lumile, în mod normal, în afara unor oameni monstros de incapabili de imaginare, nu se suprapun. Lumile se suportă, coexistă, dar nu se suprapun.

Iar extinderea universului e nimic faţă de extinderea universurilor emoţionale ale unor oameni în aparenţă asemănători care merg să ia autobuzul. Unul merge spre iubita lui cu inima mare cât un munte plin de rouă, altul aleargă spre un job  insipid şi detestat din clipa în care s-a trezit din somn.  

Chestia cu conştiinţa e ceva foarte vag. Adevărata conştiinţă, ridurile corecte, reale şi deosebit de frumoase ale conştiinţei şunt aceste naşteri complete la nişte oraşe şi vieţi care nu erau nicăieri înscrise pe meniu, pe hartă, pe planul iniţial. Pătrundem în lumile ascunse dintre lucrurile care se văd, de către toţi, la fel ca Harry Potter care lua trenul la o linie care nu există pe lista din gară a trenurilor.

Brusc.

Adevăratele schimbări, pregătite, presimţite, ca o profeţie ascunsă printre rândurile evenimentelor şi printre notele muzicii vieţii, se fac la un moment dat. Dar brusc. Se schimbă melodia, apare numele codificat până atunci. Revelaţia.  

Un nou rid, datorat nu îmbătrânirii, ci tocmai şocului, noutății, ineditului situației. Datorită comprimării spațiului, timpului, istoriei. 

Nici nu poate fi altfel. Cum zicea un călugăr franciscan din Bronx, “nu a văzut nimeni un avion care să decoleze încetul cu încetul”. Vine momentul decolării, iar atunci e vorba doar de decolare, nimic altceva, nimic mai puţin. Şoc, viteză, pierdere completă a reperelor, intrarea într-o altă dimensiune.

Iar aici putem discuta despre vârste, despre umanitate. Odată ce e clar că trăim mai multe vieţi, că suportăm în timp trepidaţiile sufleteşti şi intrarea pe spaţiul aerian al mai multor “ţări personale” pe parcursul a trei, cinci sau zece ani, e foarte clar că ceea ce privim din afară ca vârstă biologică, frumuseţe, tinereţe sau îmbătrânire sunt doar o inspecţie tehnică foarte îndepărtată a ce se întâmplă de fapt, în realitate, - călătoria supersonică ceea ce un tip drag mie numea “organismul spiritual”, adică omul în realitatea lui esențială.

Suntem în orice clipă, cu orice cafea şi orice ţigară aprinsă, un fel de maşinărie care parcurge galaxiile între acum şi clipa următoare, ca navele din Star Wars, iar odată ce e clar că dimensiunile de spaţiu sau timp nu permit să identifici pe ce coordonate se mişcă de fapt cineva, rămâne să te conectezi la lungimea lui de undă, acolo unde a ajuns el în interpretarea mereu originală a unei zile, a unei nopţi, a unui eşec sau a unei victorii, a unei priviri ridicate spre stele.

Nimic nu e imobil în univers, şi la fel e călătoria noastră prin viaţă, mereu se îmbogăţeşte cu noi sensuri, devenim mai bătrâni adică am prins mai multă puzderie de stele sub sandalele noastre, am înmagazinat mai multă urmă de sentimente, întâlniri, lacrimi şi priviri curate pe haina sufletului. Şi, mai ales, am prins mai multe şocuri, mai multe momente de trecere, mai multe “epifanii” neaşteptate care schimbă brusc o perioadă de doi, trei sau cinci ani dintr-o viaţă care devenise un pic prea previzibilă într-o perioadă complet nouă şi neaşteptată.

Iar şocurile finale sunt mai puternice, deşi ascunse sub calmul maturităţii. Sunt cele care dau o desăvârşire, în timp, îmbătrânirii sufletului: înveţi că deşi pregătirile pot dura ani de zile, totuşi schimbările sunt mereu la fel de neaşteptate, şi că marile victorii în ale sufletului sunt de fapt nişte înfrângeri. Înveți, tot mai bine, să te laşi bătut de întâlnirea cu necunoscutul, frontiera dincolo de care se ascunde mereu cel care te poate iubi, înţelege şi ajuta, atunci când tu nu mai înţelegi nimic din viaţa ta. Acum, mâine, iar si iar, până când lecţia se învaţă definitiv şi treci clasa în final: ştii, în inima ta, că nimeni nu e niciodată complet singur. 

Foto: Jeanne Cosmovici https://www.facebook.com/Deseneazamioprintesa