1989. O lume în schimbare şi un un gol în suflet (Povestea, I. 1)

19 mai 2019

 

 

 

 

 

Povestea mea începe la 14 ani, în septembrie 1989, când am intrat la liceu.

După o şcoală făcută în cartierul Titan, la liceu am mers în centru, la marele Liceu de Informatică. Patru ani am luat metroul singur, o oră dus o oră întors, cel mai des cu muzică rock în urechi pusă la maximum, şi în diverse momente decoram frumos vagonul de metrou cu un marker cu nume de trupe sau de piese - Metallica, Slayer, Battery, For Whom the Bell Tolls etc.

1989 a fost o schimbare majoră pentru mine pentru că tot atunci am aflat că dragul meu bunic, Horia Cosmovici, care de ani de zile venea ca un bunic normal să se ocupe de noi când părinţii erau plecaţi la muncă, ei bine Horia Cosmovici era preot catolic clandestin. Era preot biritual, greco-catolic, dar şi romano-catolic. Si am mers, cu un fel de respect şi de mirare mută, la prima slujbă din apartamentul unde locuia şi pe care îl ştiam deja de multă vreme, dar acum cu ceva nou: o etajeră de la un dulăpior plin de icoane pe care a deschis-o şi pe care a început liturghia în latină. Impresia de pace pe care o aveam întotdeauna în acea casă devenea mult mai explicabilă.

Tot în acea iarnă, la 16 decembrie, când acest bunic a auzit elicopterele de la Timişoara la Radio Europa libera, ne-a spuns “într-o săptămâna Ceauşescu pică”. Si asa a fost, deşi să zici că "Pică Ceauşescu" părea un enunţ fără nici o legătură cu realitatea.

Pe 22 decembrie am ieşit şi eu în stradă, aşa de capul meu, din curiozitate. Cu acel sentiment şocant că suntem liberi să ne privim în ochi. Am fost chiar până la Piaţa Palatului, fără să stiu bine ce riscuri sunt. Am stat ce am stat apoi cand am sunat la telefon mama m-a cheamt “imediat” acasă. Erau ceva gloanţe pe strada Academiei pe unde eram eu, dar nu ştiam eu astea.

Si aşa a inceput lumea anilor 90. O lume minunată, vie, care oricât de mult ne-ar fi şocat era mult mai plină de speranţă decât a devenit apoi lumea anilor 2000 şi mai ales 2010. Unii vor spune ca era normal să fie plină de speranţă, pentru că orice început e plin de speranţă, şi dar apoi vine greul. Eu cred totuşi că era o lume care avea încă o legătură strânsă cu sufletul, chiar şi cu un suflet asuprit şi robit. Mai precis, era o lume care încă nu punea peste suflet măşti, proteze, plastic şi Photoshop. Excesul de materie oboseşte, la fel cum excesul de polistiren peste blocurile de apartamente, chiar dacă aduce beneficii la factură, încorsetează ca într-un ghips sufletul interior pe care chiar şi casele îl au, în felul lor.

După prima mare tabără de cercetaşi, în Franţa, în 1990, am revenit acasă cu sacul de dormit şi salteluţa (izopren). Timp de mai bine de patru ani am dormit cel mai des pe jos. Era modul nostru de a fi adolescenţi, al celor care prinsesem gustul muntelui. Tata l-a sunat pe tatăl prietenului meu Dan

- Auzi, al meu de când a venit din excursie doarme doar pe jos în sacul de dormit

- Al meu la fel, dar pe balcon!

-A, bine,

(Cei doi părinţi erau printre cei mai buni alpinişti ai momentului, dar se pare că asta nu i-a împiedicat să le crească o a doua inimă, cea de părinte)

Mă culcam deci pe jos, seara, pe o saltea, deschideam geamul şi fumam cu casetofoul la cap. Sau citeam romane, pe aceeaşi saltea, iar pe pat imi aranjasem tot felul de obiecte de alpinism şi alte afişe şi tablouri cu citate de suflet.

Dar în toţi aceşti patru ani de liceu, pe măsură ce viaţa mea se umplea cu prieteni şi călătorii, aveam ca un fel de presentiment subconştient, când adormeam seara: în ultima secundă înainte de a adormi simţeam un fel de gol. Ca şi cum, deşi dormeam pe jos, mă culcam deasupra un gol care era baza lumii mele, un gol pe care nu puteam să îl văd.

Ar fi simplist să spun că adormeam cu Master of Puppetts în urechi, şi nu putea să  adorm dacă nu aveam această gălăgie, ca să ascund golul meu interior. Chiar dacă aş fi vrut şi aş fi mers la un psiholog în acel moment, nu aş fi avut cum să explicitez mai mult acel gol. Si oricum nu îmi trecea mie prin cap la 14 ani că acel gol ar putea fi schimbat, sau că ar trebui să vorbesc de el cu cineva. Era pur şi simplu un dat al vieţii mele, şi doar ce a urmat, ani de zile de căutare, de intâlniri, de suferinţe şi de experienţe de tot felul departe de locurile familiare şi pline de “Suspinele negrăite” ale sufletului, cum spune Sfantul Pavel, au scos la iveală încetul cu încetul dimensiunile acelei prăpăstii deasupra căreia eu fumam liniştit la 14 ani.

 

Aici Prezentarea si Cuprinsul

Postat in

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015