A fost o seară, a fost o dimineață. Eseu despre sensul pierdut al nopții

În ultimii ani mi-a apărut tot mai clar că totul în viaţa noastră şi în civilizaţia noastră se poate înţelege, şi apoi schimba în bine, dacă privim un lucru aparent foarte simplu: modul în care vedem ordinea unei zile, de la noapte spre zi, sau de la zi spre noapte. Si tot în această ordine găsim cea mai bună terapie pentru orice schimbare pe care vrem să o facem.

Totul a pornit de la cursurile de teologie a Genezei. Dacă ne uităm bine la modul în care e povestită Creaţia, avem: “a fost o seară, apoi a fost o dimineaţă: prima zi”. Apoi, la fel, a doua zi, etc. De fapt, pentru ordinea iniţială a lumii, din noapte apare ziua. Si apoi dacă ne uităm bine, marile momente ale istoriei iudeo-creştine încep noaptea şi merg spre zi: trecerea lui Dumnezeu în Paştile evreieşti, naşterea lui Cristos la Bethleem, ultima zi a lui Cristos (care începe seara, cu Cina de Taină), şi Învierea lui Cristos, noaptea. Pare că ni se transmite o ordine ascunsă, care a construit apoi civilizaţia noastră. Primii creştini se rugau toată noaptea pentru a participa la liturghie dimineaţa, călugării se trezesc noaptea şi mai ales de două mii de ani ziua liturgică începe seara, la vecernie, la ora 18.

Dar să privim civilizaţia modernă şi apoi postmodernă, care a aprins becul şi a pornit casetofonul pus în priză. Ne trezim dimineaţa, când începe ziua, cu un litru de cafea şi jumătate de pachet de ţigări. Urmează drumul spre şcoală sau birou, cu muzică, gălăgie, urmează ziua cea grea. Pe măsură ce seara vine, ne tragem spre terase, spre Pizza şi mâncarea de seară. Seara, pentru mulţi, e după efort. Pare corect calculul. După efort odihna, recompensa. Doar că dacă ne uităm mai atent, toate adicţiile şi dependenţele, toate excesele vin mai ales seara, când omul caută ceva mai mult decât răsplata după efort: de fapt, vrei să uiţi. Vrei să uiţi de stres, de muncă, de gândul la a doua zi. Aici ar fi multe de spus despre acest moment în care, ca Cypher din Matrix, spui “Ignorance is a Bliss”. (Acest moment de Bliss, tradus prin meciul de seară, filmul de seară, partida de bere sau sex sau orice altă ocupaţie care permite să uiţi, e de fapt un act religios ratat, o cătare deviată a transcendenţei, dar acest lucru intră la alt articol).

Cei care vor într-un fel sau altul să îşi schimbe viaţa, să renunţe de exemplu la ţigări sau alcool sau să aibă un stil de viaţă mai sănătos, încearcă să elimine chestia pe care o consumă, dar rămân în logica modernă, în care ziua merge spre noapte, acţiunea spre odihnă, iar efortul spre recompensă. Ce e putred în această viziune asupra lumii e faptul că suntem toţi muncitori, marxişti cu acte, muncim şi apoi nu (mai) gândim. Muncim şi apoi facem time-out. Ce lipseşte de aici e faptul că omul are şi imaginaţie, meditaţie, un orizont al lui asupra vieţii şi a lumii. Acel moment de meditaţie, de privire spre departe, care ar trebui să fie seara de fapt, devine tocmai inversul: un moment în care uităm. Rupem filmul. Tăiem firul, pentru că, desigur, omul nu poate doar să muncească, are nevoie şi de altceva. Dar, pentru că am fost învăţaţi că la finalul acţiunii e berea şi meciul, acel altceva de fapt nu mai apare niciodată. Si asa apare marele cerc vicios: ne trebuie mai multă cafea dimineaţa, mai multă bere seara. Care e sofismul, cum se poate rupe cercul vicios al modernităţii?

De fapt, la finalul acţiunii e non-acţiunea, mai precis supra-acţiunea. Acţiunea minţii trezite, care merge mai departe de limitele planetei şi ale universului vizibil. La finalul acţiunii nu e pauza, adică mai puţin decât acţiunea, ci revenirea la ceva mai mult decât acţiunea, care ţine de identitate.

Si asta era ordinea care era înscrisă în Geneză. Seara, în loc să uiţi, te uiţi. În loc să închizi ochii, îi deschizi şi priveşti. Stai şi te uiţi, meditezi, începi cu adevărat viaţa. Din noapte iese, încet, un răsărit bun. Marile excursii, examene, momente grele sau frumoase, nu încep cu cafeaua de dimineaţă. Încep deja cu apusul peste o lume care mâine va fi cu totul altfel. Ziua cea mai lungă a debarcării din Normandia a început noaptea, în largul coastelor Angliei.

De fapt, această ordine de la noapte spre zi e secretul pentru a reface modul în care ne construim viaţa. Noapte nu e uitarea, ci e meditaţia, tăcerea, alegerile în stadiul pur, deciziile care se iau din inimă şi sunt mai puternice decât tot ce va fi a doua zi. Chiar dacă a doua zi testăm puterea unei decizii, concret, totuşi, puritatea deciziei se ia în tăcere.

Noaptea nu e deci uitare şi bec stins, e tăcerea interioară, misterul şi secretul care învăluie în mod normal tot ce face omul, misterul care dă putere şi dă viziune. Aveam un prieten om de afaceri budist care se scula foarte de dimineaţă şi medita o oră la ce va fi ziua lui. Călugării şi unii creştini se scoală noaptea şi meditează, se roagă, citesc psalmi. Se pare că în alte timpuri oamenii dormeau patru ore, apoi se trezeau, mai discutau sau citeau se rugau şi apoi mai dormeau patru ore. (Să nu mai spunem că noaptea ar trebui să fie odihnitoare, în teorie cel puţin. O societate care are nevoie de cafea ca să iasă din casă după ce a dormit în pat opt sau şapte ore e o societate care e în neregulă, nu oferă cetăţenilor o viaţă normală. În mod normal cafeaua ar trebui să apară după ce soarele e în înaltul cerului, pe la timpul în care puterile îţi scad. Nu e normal să te trezeşti direct fără puteri).

Era un citat despre faptul că “tăcerea e patria oamenilor puternici”. Noaptea nu înseamnă oprire, ci tăcere, şi deci noaptea e patria oamenilor puternici. Admirăm pe cei care veghează tărziu sau se scoală devreme, exploratori solitari sau lideri mistici, manageri sau oameni de caritate. Dar, de fapt acei oameni nu se scoală devreme: ei nu se mai culcă niciodată. S-au trezit la lume, la viaţă, la proiectul care e viaţa lor, şi uneori se culcă, dar se culcă pentru a se trezi în timp ce alţii se trezesc pentru a se culca.

Se poate merge foarte departe în diferenţa dintre un om care merge din noapte spre zi, şi a unui om care merge din zi spre noapte. Primul controlează viaţa lui, fiecare zi e doar un test, un exerciţiu, dar ziua nu are puterea de a schimba planul mare, planul văzut cu ochii minţii, pe care îl faci seara, pe balcon, în faţa lumânării, la un ceai cu familia. Al doilea pare că îşi controlează mai bine viaţa, dar o pierde în fiecare seară, aruncă totul la coş pentru a relua de la zero a doua zi totul. Al doilea, aparent mai conectat şi mai puternic pentru că sigur de el, de fapt nu are fundaţia adevărată, sentimentul continuităţii permanente.

Al doilea vrea mereu să construiască ceva, dar depinde de fapt de ce a construit, există de fapt prin în acel “a face” care nu e încă faimosul “a fi”. Al doilea e mândru de viaţa lui, cu “a face”, dar de multe ori nu e mândru de cealaltă parte a vieţii, ceva privată, care se duce pe “a nu face, sau a desface, a deconstrui”, fără ca un echilibru între cele două să se poată face vreodată, fără ca cele două linii să se întâlnească.

Cum facem concret? Nimeni nu poate începe să mediteze brusc ca un călugăr, seara şi apoi dimineaţa. Dar e povestea asta cu schimbarea orei, apărută pe la începutul secolului tot din motive de obsesii industriale şi militare. Ideea e să schimbi cu adevărat ora. Să reiei timpul tău personal, care nu are început şi sfârşit, să intri în alt timp. Să trăieşti pe propriul fus orar. Să preiei controlul asupra întregii vieţi, care nu e doar zi ci şi noapte.

Si să începi să preţuieşti misterul clipelor de seară, de dimineaţă, din care vine apoi misterul propriei vieţi. Să începi să trăieşti viaţa ta, întreagă, nu tăiată pe bucăţele. Să nu mai crezi că poţi controla totul. Paradoxal, aşa cum spune Evanghelia, cine va vrea să îşi salveze viaţa o va pierde, iar cine o va pierde o va salva. Cine nu mai controlează totul din timpul zilei, nu mai are nevoie de acel “loosing control” de seară, pentru că acel Loosing control se strecoară ca o adiere în toate clipele zilei şi nopţii. Cel care acceptă misterul îşi recâştigă viaţa.

Mai concret, cred că toate dependenţele sau majoritatea au la bază o viziune asupra zilei ca trecere de la zi spre noapte, ca un timp dat pentru a munci şi un timp dat pentru a uita de probleme. Si adevărata eliberare de dependenţe nu e câştigarea controlului asupra substanţei care te ţine dependent, ci reluarea viziunii complete asupra ta ca om, care elimină dependenţele ca un accident trecător care cade de la sine ca o coajă. Chiar şi cafeaua, e acolo pentru că va fi greu, sau pentru că ne-am trezit. Dar cineva care are alt orar, care şi-a început deja ziua prin noapte, nu mai are nevoie de sentimentul că “începe ziua”. E deja treaz, de mult.

Concret, schimbarea viziunii asupra ordinii ziua-noapte oferă ceva mai mult decât un efort de voinţă. Oferă un cadru, care dă hrană şi informaţie intelectului, spiritului. Suntem, de-odată, un alt om, o altă persoană, într-o lume mult mai largă, mult mai firească. Nu mai aşteptăm totul de la telefonul din timpul zilei sau de la pizza de seară. Lucrurile importante pot apărea oricând, şi noaptea, şi dimineaţa devreme. Aşa zisa auto-realizare a omului modern a fost de fapt o ratare a adevăratei creaţii de sine, iar postmodernul a venit ca o reacţie, normală şi poate nu definitivă, faţă de dictatura unui exces de sine care a închis de fapt porţile spre infinit. Si nu e nevoie să bem o sticlă întreagă într-un garaj ca Jim Morisson în filmul lui Oliver Stone pentru a forţa porţile infinitului: ideea e că infinitul există deja. Pretutindeni, în orice clipă. Trebuie doar să învăţăm să deschidem ochii şi mai ales să ştim că infinitul există. Viaţa completă, suprizele şi conexiunile necesare pentru o viaţă fericită, sunt întotdeauna mai mult decât pot eu obţine prin forţări în timpul zilei sau prin excese în timpul nopţii. Ele vin oricum.

Omul de noapte este omul care a învăţat că lucrurile cresc din primele zile în care Dumnezeu a făcut lumea, şi cresc la fel şi în viaţa noastră. De multe ori ele cresc de la sine, dar trebuie să învăţăm să le lăsăm să crească. Si deci, noaptea nu e momentul în care lucrurile se opresc, noaptea e momentul în care învăţăm să însoţim creaţia - a proiectelor şi a celor dragi, aşa cum Dumnezeu ne însoţeşte pe fiecare dintre noi. Cu gândul, cu meditaţia, cu imaginaţia, cu deciziile curajoase şi solitare. “Dorm, dar inima mea veghează”, spune Biblia.

Cititorul a înţeles: se poate scrie o carte întreagă despre cele două tipuri de oameni, omul de noapte şi omul de zi. Sper să am cândva noaptea necesară să fac asta.