Acele perioade în care te trezești noaptea transpirat și nici măcar nu știi ce ai

Nu vorbesc de anxietate sau fobii, ci vorbesc de acele perioade în care te trezești noaptea transpirat, uneori ani de zile, și nici măcar nu știi ce ai. Şi chiar dacă ai pe cineva lângă tine în pat, sau ai părinţi sau fraţi care pot bea un ceai cu tine, și chiar dacă ei te ţin în braţe, simţi că ești la mii de kilometri de ei, pe o altă planetă, unde „nu e nimic”: nici tu, nici alţii. Doar „nimic”.

Am trecut prin asta acum vreo 15 ani, ba chiar la un moment dat in acei ani am renunţat să cred că vreodată o să pot dormi liniștit până dimineaţa. Am fost și la doctor, care nu mi-a dat pastile. Sigur, poţi să iei pastile sau să bei ceai, dar cred că nu rezolvă nimic pe termen lung. Problema e mult mai adâncă. Iar doctorul meu mi-a spus „Nu îţi dau pastile, dar e bine să scrii prin ce treci”. Așa am făcut, iar tot ce scriu acum a început în niște caiete în care am început să scriu pe atunci. Mă sculam noaptea și scriam, chiar și două rânduri. Dimineaţa la fel. Încetul cu încetul problema, sau frământarea mea, din cap a trecut în caiete. În timp, a dispărut.

Dacă mă uit în spate, pot spune că așa o stare în primul rând nu are cum să dispară de la o zi la alta, nici cu pastile, nici prin minune. Trebuie consumată. Trebuie să treci prin ea în timp ce o dai afară din tine.  

De fapt, nu ești pe drumul cel bun. Ca o mașină care a luat-o pe arătură, și se calează, la fel întreg organismul se rupe de circuitul firesc, se trezește din somn chiar.

Dar o astfel de criză înseamnă mai ales că nu știi foarte bine care ar fi drumul cel bun. Dacă ești doar angajat undeva și asta nu e bine pentru tine, știi ce ai de făcut: e destul să decizi să îţi dai demisia ca să revii la un somn normal și la o viaţă normală, cu sau fără bani.

Dar de regulă angoasa apare de la un gol de informaţie despre „tine în lume”. Degeaba presupui că ce faci acum nu e bine pentru tine, ideea e că nu știi ce ai putea face altceva, care ar putea fi butonul secret care îţi deschide larg ferestrele camerei vieţii pentru a putea să te culci și să te scoli în liniște. Ești prizonier al unei lumi a minţii care e mai puternică decât viaţa ta organică. Dar, acea cameră a minţii, acea lume a minţii, e o cameră închisă, stătută, mucegăită.

E o „a treia cameră”: prima e camera ta unde stai și dormi, a doua cameră ești tu însuţi, iar acum, de ceva timp, a mai apărut o „a treia cameră”, care vine de undeva din minte dar e capabilă să trimită pe altă planetă cele două camere normale, adică tu și locul unde dormi. O cameră care are puterea de a-ţi controla și distruge mersul normal al vieţii.

Şi de fapt acea cameră o porţi mereu cu tine, chiar și ziua.

Așa că prima regulă e să accepţi că acea lume care generează angoasă e acolo, mereu cu tine, iar dacă trebuie să schimbi ceva trebuie să începi să schimbi din timpul zilei, atunci când ai mai multă putere de control. Nu noaptea. Noaptea pur și simplu încerci să nu te iei în serios, și aștepţi ziua, când vei putea dărâma încă o cărămidă din camera cea neagră.

Apoi, a doua regulă sau de fapt prima e să nu forţezi: nu ai cum să ieși din acea cameră închisă de la o zi la alta. Ceea ce poţi face e să deschizi încetul cu încetul geamurile ei, sau să îi dărâmi zidurile, ca să intre lumină și căldură. În timp, lumina, adică partea bună a vieţii tale, o să o risipească, ca pe un fum. Asta s-a întâmplat pentru mine, doar încetul cu încetul camera unde mă pierdeam noaptea și mă trezeam s-a făcut tot mai mică, până ce a dispărut, s-a risipit, s-a auto-distrus.

A treia regulă e o listă foarte mare de schimbări, despre care e vorba mai jos.

Cum poţi să deschizi geamurile camerei negre? Să vedem: lumea din afară nu o poţi schimba, chiar dacă pui beţigașe parfumate... tot aia este. Corpul tău nu îl poţi schimba, deși dacă faci niște sport crești șansele de a elimina camera neagră. Prin urmare, cu mintea e de lucrat.

De fapt legile spiritului sunt foarte diferite de cele fizice. Am început cu imaginea unei camere care trebuie distruse, dar de fapt ea trebuie umplută. E locul gol din viaţa ta. Atunci când nu ești pe drumul cel bun, de fapt nu ești „nicăieri”, și de aceea apare angoasa.

În teologia catolică medievală sunt niște afirmaţii de genul “răul nu există, e doar o absenţă a binelui”, sau mai avem traducerea corectă a cuvântului evreiesc păcat: “a rata ţinta”. A merge pe lângă ţintă. Prin urmare păcatul nu înseamnă ceva anume, a fura sau a minţi, ci a face ceva care te duce pe arătură faţă de drumul pe care tu ar trebui să mergi.

De aceea, a nu fi drumul tău înseamnă de fapt “a locui nicăieri”. Chiar dacă faci ceva concret, de exemplu afaceri în loc să fii profesor, sau publicitate în loc de PR, sau simplu spus ești cu o blondă în loc să fii cu o brunetă, de fapt, dacă astea nu ţi se potrivesc, chiar dacă concret vorbind ai impresia că faci ceva, pentru tine cel adevărat “nu faci nimic”. Mergi în gol faţă de cel ce ar trebui să fii tu, pentru propriul tău echilibru. Ca o mașină de cafea care nu are ce râșni.

Şi de aceea angoasa e bună, într-un fel, pentru că e semnalul de alarmă dat de propria ta personalitate despre faptul că nu ai aflat cine ești și ce ai de făcut. Iar calea cea bună e să începi să umpli golul cu altceva, pe măsură ce elimini ce e stătut și mucegăit.

În cazul meu, m-am salvat scriind și începând o nouă facultate. Încetul cu încetul mi-am umplut mintea, inima și viaţa cu altceva, ceva complet diferit de ce făceam în ultimii ani. Poate că nu a fost calea cea bună, dar a fost „calea”, poteca: în timp, am ieșit la mal, la liman, la o viaţă firească.

Cum alegi lucrurile pe care să le aduci în camera cea goală și neagră? Principiul e să faci ceva complet diferit și nou faţă de ce făceai până acum. Dacă beai cafea, acum bea ceai, dacă mergeai în club acum mai vezi un teatru, dacă ai studiat marketing mai studiezi niște istorie. Dacă făceai sport solitar acum joacă în echipă, dacă citeai romane citește acum sociologie, dacă te uitai la seriale uită-te la filme. Efectul de surpriză e cel mai important, ca un electroșoc, și el va aduce, destul de repede, accesul la tipul de informaţie de care ai tu nevoie – iar informaţie aici nu înseamnă doar idei ci și senzaţii noi, întâlniri, activităţi, proiecte.

Psihologul persian care a scris Psihoterapia pozitivă are o carte care se numește “Dacă vrei să ajungi unde nu ai fost niciodată, fă ceva ce nu ai făcut niciodată”. Deci, dacă vrei să ieși din camera goală în care te trezești noaptea de prea mult timp, începe să faci ziua tot ce nu ai făcut până acum. Nu e încă destinaţia, sau calea cea bună, dar în sinea ta o să se simtă că ai început să te schimbi. O să se simtă că aștepţi să vină ziua de mâine ca să continui noua ta preocupare, noua ta călătorie.

Până la urmă e vorba de călătorie, iar toţi cei care au crize de angoase sunt sfătuiţi să facă gimnastică sau să plece la munte, în alt loc. Pentru că locul tău e prea stătut, întunecos. De fapt, astea sunt doar impulsuri spre ceva mai profund: viaţa noastră ar trebui să fie o călătorie, absolut pasionantă, la fel cum te simţi în gară atunci când pleci cu prietenii sâmbătă dimineaţa la munte.

Pe măsură ce începi să faci lucruri noi, o să prinzi gustul călătoriei. De la “schimb ceva” o să treci pe nesimţite la sentimentul de “călătoresc”. Mașina vieţii a pornit din nou. Iar angoasa, “ceea ce stă” în tine degeaba, va dispărea de la sine în clipa în care nu o să te mai intereseze când te culci, unde te culci sau cât dormi. Va conta doar călătoria, clipa de clipă, a vieţii. O călătorie pe care nu poţi să o controlezi, poţi doar să te lipești de ea, ca de un cal care aleargă.

Până la urmă, o angoasă înseamnă că e ascunsă pe undeva dorinţa de a controla viaţa, și de aceea corpul se răzbună în timpul nopţii pentru ce faci în timpul zilei. Dacă mergi pe mâna vieţii, care e mult mai mare și mai neprevăzută și mai interesantă decât planurile tale, ea va așterne liniște și peste noaptea ta.

N1. De fapt, chiar și angoasa e o călătorie, o trecere strâmtă și dureroasa ca tunelele ascunse între un castel medieval și dealul din depărtare. Stai pe pat, te trezești, pare că nu faci nimic dar de fapt noapte de noapte migrezi încet, pe nevăzute, spre o altă stare a vieţii. La care nu ai fi ajuns niciodată dacă nu te ajuta acest tovaraș folositor dar cumplit care este angoasa.

N2. Nu sunt psihiatru si nu dau aici solutii pentru cazuri care necesita astfel de tratament, vorbesc despre modul in care diverse framantari existentiale necesita, cu siguranta, o recitire a vietii, auto-cunoastere si mai ales creativitate, si mai ales necesita rabdare si timp folosit in mod creativ, un lucru cu siguranta util tuturor celor care au ajuns intr-un impas sufletesc, oricum l-ar numi.