Adulţii “emo”

Chestia cu “emo” parcă s-a şters puţin din peisaj, dar sintagma “emo” mi se pare că vine foarte bine pentru mulţi din adulţii de azi, din România dar nu numai.
Vreau să spun că într-un fel, adulţii de azi sunt mai singuri, în felul lor, decât adolescenţii. Şi emotional, dar şi intelectual, mai ales.
Mai întâi, să amintim de diagnosticul pus de tânărul antropolog Margaret Mead prin anii 80 cu lucrarea “The Gap between Generations”: pe scurt, adolescenţii care se nasc după anii 80 nu vor avea niciodată bunici, nici părinţi pe care să se bazeze ca sfat şi experienţă de viaţă. Lucrurile se schimbă mult prea repede pentru ca experienţa lor să ţină pasul cu schimbarea, suntem obligati să ne auto-educam, auto-construim singuri.
Fară să ştim dacă e bine ce facem, fară să ştim de fapt ce trebuie să facem. Un adolescent e atent cam la două lucruri: cum are freza şi dacă a citit măcar ceva la biologie. Simplific. Un adult cum se defineşte, cineva care nu e atent la două lucruri ci la două sute? Evident că nu aşa, deşi aşa cred adolescenţii că e viaţa adultului, cantitativ mai umplută ca a lor. Atunci, cum?
Apoi, în România, unde tot ce s-a scris si publicat în Vest in plan de psihologie şi spiritualite a lipsit total 50 de ani. Vertebre întregi din ce înseamnă scheletul unui individ modern azi, cu bune sau rele, abia se traduc, şi va mai dura până vor ajunge la baza structurii mentale a unui român – Campbell, Gestalt, Frankl, Grof, terapiile alternative şi experienţele asiatice, etc.
Şi avem pe de o parte singurătate emoţională în faţă viitorului, pe de alta parte nu sunt repere adică nimeni nu îţi poate da lista bună de cărti care ţie ca om îţi vor da vertebre. Poate îţi vor da, poate că nu. Poate că te ajută NLP, sau poate terapie prin artă, dar nu stii dinainte, trebuie să experimentezi, timpul trece.
Şi vezi oameni undeva intre 25 si 40 de ani care citesc in dreapta sau in stanga tot ce prind. Tot ce se vede în prim plan prin librării. E mereu sau aproape întotdeauna interesant să citeşti ceva de la trei stele în sus, orice, mai ales cu intrebări şi idei. Dar asta e poate doar facultatea pe care nu ai avut timpul, sau curajul, sau banii să o faci, iar acum o faci in Week-End-uri, la fără frecvenţă, fără să îţi dai seama. Dar mai ales nu e neapărat ce trebuia tu sa citesti, acum şi pentru problema ta sau pentru tipul tău de personalitate în devenire.
Nu înseamnă că daca ai citit Lazarev, Wayne Dyer şi Osho şi asta ţi-a făcut bine, asta era tot ce puteai citi, nici că asta era ordinea în care trebuiau citite cele trei cărţi. A te simti “mai bine” nu inseamnă nimic anume, dacă ne gândim puţin. E bine că ne simţim mai bine, dar rămanem cu eterna întrebare, cat mai e de mers, si mai ales până unde. Cum ştim că am trecut defintiv de adolescenţa la nivel emotional şi mai ales intelectual? A te simţi mai bine… e tocmai dovada că rămâi un adolescent, sau … un adult emo. Care se simte tot mai bine, mereu mai bine, dar nu face niciodată o schimbare radicala, un salt complet între înainte şi după. Veţi spune “e un urcuş în trepte, aşa e azi”, ok, atunci vreau să ştiu că la un moment dat am sentimentul că am ajuns pe platou.
Nu consider că sunt mai bun sau mai structurat decât alţii, deşi ar trebui să fiu. Sunt mai structurat pentru ca Dumnezeu a fost bun cu mine, am avut aproape 15 de ani în care nu doar ca am putut citi lucruri interesate şi cele care mă interesau, dar am avut şi ceea ce se numeşte maestru şi oameni care s-au ocupa de mine, dar am avut şi timp şi linişte să studiez lucrurile astea. Să le meditez.
În ultimii ani am dat sfaturi şi consiliere, şi mi se pare tot mai des că ar trebui să fac ceva pe termen mai lung, sa propun un parcurs, dar nu ştiu încă ce anume. Să dai o carte, e bine, dar cum comentezi impresiile celui care le-a citit? Ce facem cu o carte, după lectura ei, asta e mai important în auto-formare. Si nu vorbesc de treburi filosofice fine, ci de cum ajungem la rândurile propriei noastre personalităţi, cum începem să ne scriem viaţa şi nu doar să o citim pe a altora. Să trăim direct, zece ani de job, e simplu, într-un fel. Să citim vieţile altora, iar e simplu. Dar să scriem personalitatea noastră, cu artă, cu rafinament, dincolo de a lucra la serviciu, să legăm ce am citit de ce facem, o data, de o sută de ori, de o mie de ori, e ceva ce pare haotic, ceva ce face fiecare de capul lui. Ei bine, cred că sunt nişte legi în acest sens, nu e destul să tot citeşti orice îţi cade prin mână, pentru ca să ajungi să îţi scrii viaţa.
Să te simti mai bine, e încă o stare de adolescent. Adultul ştie încotro mege, de ce face asta, si cât va dura până ajunge la staţia următoare. In mare. Să lucrezi la tine ani de zile si singura perspectivă pe care o ai e “să mergi mai departe”… nu mi se pare că e tot ce poţi spune unui om. Mai întâi pentru că asta spui unui filosof, cu acte. Sau unui psiholog. Unui orice fel de om în afară de filosof sau psiholog trebuie să îi spui când ajunge la momentul în care are destule pentru a începe să fie înţelept, dincolo de cuvinte, în locul lui bun sub soare. Dacă nu îi poţi arăta asta, înseamnă că filosofii şi psihologii respectivi nu au făcut datoria de a traduce ce fac ei pentru omul normal, - ceea ce este, până la urmă, ceea ce se numeşte opera finală a alchimiştilor, sau datoria finală a filosofului, anume să vorbească despre lucrurile primordial în cuvinte pentru cei simpli.
Dar, mai ales pentru că, pentru a te bucura de anumite sentimente, de dăruire, de mobilizare, cele care fac fericirea, trebuie sa ajungi să fii sigur de ce ai ales. Să nu mai ai dubii despre chestiile importante din viaţa ta. Eu ştiu ca acest lucru (sfârşitul indeciziei) se intampla mult dupa 20 de ani, undeva pe la 30. Dar, procesul trebuie sa se incheie, deci, cum incehiem starea de “emo”?
Asta ar fi întrebarea. Nu pot sa răspund aici, dar iată o metoda de a începe să faci un bilanț, pe un carnet, după care încerci să rezolvi acea lista.
- Care sunt încă dubiile mele? Şi cum le rezolv?
- Care sunt lucrurile de care sunt sigur în viaţa mea? Şi cum le pot pune în ordine, aşa încât să am timp firesc de toate?
- Care sunt lucrurile la care trebuie să fiu atent ca să nu cad pe drumul vieţii (sănătate, social, emoțional?)
Trebuie să fiu capabil după 30 de ani să pun vreo 5 răspunsuri la fiecare din întrebările de mai sus, şi să am sentimentul că am ajuns pe platou, că mai am de trăit dar merg pe platoul meu înainte, de acum. Dacă nu, trebuie să reiau cu creionul în mână vreo 10 sau 20 de cărţi, din cele citite sau din cele necunoscute, pentru a răspunde la aceste întrebări.