Autentic

E greu de exprimat asta, dar o să încerc.

Am simţit că trăiesc ceva autentic în taberele de la munte de prin anii 1992, în timpul liceului. Eram singuri, în mijlocul pădurii, şi acolo refăceam lumea, de la scularea de dimineaţă până la textele de filosofie citite seara la foc. Apoi, când m-am îndrăgostit, când şi când. Apoi, în vreo trei ani în care am meditat şi citit filosofie printre dealurile de sub Mont du Forez, în Franţa.

Apoi, au mai fost întâlniri autentice. Dar tot mai rar simt că trăiesc ceva autentic, ceva care să dureze mai mult de o întâlnire specială sau un eveniment deosebit.

E greu de explicat, dar autentic nu e sincer. Nu e nici natural. Sexul în sine e natural, dacă bei sau fumezi iarăşi efectele sunt naturale. Mai sunt momente frumoase. Momente de exaltare. Proiectele reuşite. Victoriile, examenele luate. Toate astea se ridică peste rutina zilnică, dar nu sunt neapărat autentice.

Autentic e ceva care îţi umple inima din prima clipă şi orice ai face în acel loc sau în acel proiect, simţi că trăieşti ceva autentic. Cam ce simţea Columb, cel din filmul 1492, faptul că tocmai construieşte de la zero ceva nou.

O lume nouă.  

Autentic e ceva ce faci, la care iei parte, deci exterior, şi totodată e ceva ce simţi în inima ta. Şi proiectul din afara ta, dar şi sentimentul din tine, sunt în acelaşi timp, merg împreună, şi sunt practic acelaşi lucru.

Şi în acest sens ceva autentic e o minune, minunea vieţilor noastre. Să bei, să fumezi nu e ceva neapărat autentic pentru că poate rămâne în lumea ta.

Sentimentul că luăm parte cu totul, la ceva, dar nu doar că suntem implicaţi, dar şi proiectul respectiv e sută la sută pasionant.

De obicei, lumea exterioară şi lumea interioară nu rezoneaă neapărat. Poţi lua parte la ceva frumos, dar tu nu te simţi deosebit. Sau, eşti implicat şi pasionat, dar nu iese ceva deosebit.

Autentic e momentul în care lumea exterioară rezonează complet cu lumea interioară.

Asta e analiza să zicem psihologică.

Pentru că autentic e ceva mai mult, e momentul în care simţi că trăieşti şansa vieţii tale, mai mult decât orice imaginai sau sperai că o să trăieşti vreodată, chiar dacă concret e ceva diferit de la un om la om, - o săptămâna cu iubita în altă ţară sau cel mai interesant proiect din viaţa ta.

Una peste alta, momentele de « autentic » se reduc, scad, în caruselul urban care ne fură atenţia, ziua, noaptea, lunile şi anotimpurile.

Totuşi, trăim din speranţa că vom ajunge la un moment în care viaţa noastră întreagă va deveni autentică. Mai precis, momentul în care vom întâlni ceva autentic în propria noastră viaţă.

Ei bine, dorinţa de ceva autentic e acel motor imobil care te ţine deasupra prăpastiei, a angoasei, a plictiselii, a trecerii timpului. Aşa e făcută natura noastră încât sperăm mult peste limita normalului în momentul în care vom trăi ceva autentic.

E o iluzie asta? Nu cred, pentru că momentele în care intri în rezonanţă cu universul şi cu propria poveste sau cu povestea celui de lângă tine, iubită sau tovarăş de muncă sau de luptă, ei bine sunt pregătite tocmai prin aşteptare, neîmplinire. Acele momente, pentru unii restul vieţii, de autenticitate, atunci când apar sunt gustate ca pline, complete, dincolo de criteriile de ratat / reuşit, dincolo de orice criteriu. Şi sunt apreciate la adevărata valoare, de împlinire a vieţii.

Dacă e ceva în sufletul noastru care caută şi poate aştepta ani de zile autentic-ul, ei bine mai e ceva în acelaşi suflet care apreciază valoarea împlinirii căutării, victoria împotriva timpului în acele momente de planare peste detaliile zilnice în care nu mai contează timpul deşi nu se întâmplă asta cu anxiolitice sau doar în a treia zi de concediu. E ceva în sinea noastră care ne dă puterea de a aştepta, şi bucuria de a recunoaşte. E ceva în sinea noastră care face că « nu e niciodată prea târziu » funcţionează în ambele sensuri, atât pentru cei care aşteaptă, cât şi pentru cei care au găsit.

Sigur, partea a doua, că restul vieţii e destul de lung, mai precis convingerea că va rămâne mereu destul timp, e tocmai ceva greu de atins, şi tocmai pentru că ne temem că nu va fi destul timp, ei bine nu gustăm până la capăt aşteptarea, căutarea, o transformăm în ceva febril.

Dar momentele autentice din viaţa noastră ies din cursa contra timpului, deci febrilitatea nu le poate recunoaşte, mai mult ne încurcă. Când, cum va fi, pentru fiecare, atingerea autenticităţii, nu ştiu sau nu e scopul acestui articol, scopul lui e să spun că de cele mai multe ori, modul în care ne reprezentăm faptul că viaţa noastră nu e împlinită, şi că probabil nu va fi niciodată împlinită, nu ne ajută să reuşim asta, mai mult ne încurcă.

Iar puterea de a spera, văzută mult timp ca iluzionare din moment ce autentic-ul nu apare, trebuie totuşi să ne dea de gândit: ea vine de undeva de pe altă planetă, şi caută ceva de pe altă planetă, pentru că orice om care a devenit fericit şi autentic în sinea şi trăirile lui pare, pentru cei care nu au asta, un om de pe o altă planetă. Puterea de a spera e deci nu un motiv pentru a crede în mai mult, e doar un indiciu. Adică, tocmai ceea ce ne trebuie. Pentru fericirea personală, nu avem nevoie de motive, ci de indicii, de impulsuri pentru o căutare permanentă.

A fi autentic, a avea o viaţă autentică, va fi, la fel, ceva permanent. Dar nu ca sentiment al căutării, ci al contemplării, a bucuriei de a fi găsit.

Ca ce e realist, de fapt, în puterea de a spera, în cautare, e permanenţa ei. Ea se opreşte doar când dormim sau… ne drogăm, într-un fel sau altul. Şi nu se va sfârşi decât atunci când vom găsi drogul cel corect al vietii, sentimentul de autentic, care ne aduce pacea până în ultimul colţ al sufletului.