Bilanț după 25 de ani de la promisiunea de cercetaș

Inteviu pentru revista Asociatia Cercetasii Muntilor din Cluj.

Așteptăm de mult timp dialogul cu tine deoarece unul din lucrurile care ne-a inspirat să facem primii pași cu Crin Alpin a fost blogul creat de voi: ceicareamfostcercetasi. Atunci mi s-a confirmat faptul că cercetășia este o trăire unică și individuală pentru fiecare și că ar fi interesant să ai acces și la celelalte bucăți care completează întregul. Ne-ar plăcea să aflăm care a fost impactul cercetășiei în viața ta, așa că te invităm să te faci comod și să îți deschizi cutia cu amintiri cu încredere alături de noi.

La ce vârstă ai început să vii la cercetași şi ce te-a făcut să rămâi?

Mai întâi mulţumesc pentru apreciere şi să ştiţi că o să continui acel proiect online destinat celor care au fost în taberele FSE şi apoi ACM în anii 90-2000.

Istoria vieţii mele de cercetaş începe în anul 1990, imediat după Revoluţie, eram  în clasa a IX-a şi atunci am cunoscut pe francezii veniţi cu camioanele umanitare de la Scouts de Cluses, şi am primit de la ei o cravată de cercetaş albastru-roşu cam în luna martie 90. Am cerut-o în februarie, am primit-o în martie, la al treilea transport. Aşa se face că eu şi prietenul meu Dan Suciu, tehnic vorbind, am fost primii cercetaşi catolici în stil francez din Bucureştiul anilor 90, iar în vara 1990 am fost într-o echipă de cinci români la Cluses şi am văzut lumea de afară, Alpii, La Salette şi tot ce înseamnă “scout în acţiune”. Din clipa în care i-am cunoscut pe Scouts de Cluses, am fost cucerit, şi definitiv. Erau nişte eroi pentru mine, oameni care nici nu aveau timp să se gândească la faptul că sunt eroi, pentru că erau în drum spre cei care îi asteptau. Citatul din Apostolul Pavel “Caritas Christi Urget Nos” era ce simţeai văzându-i intrând pe uşă. Direct, urci în camion, porneşti camionul, de fapt TIR-ui, pleci, chiar şi iarna, chiar şi cu risc de Revoluţie sau război în Sarajevo şi nu te gândeşti decât la oamenii de la destinaţie, pentru care vii nu doar cu lapte praf, ci şi cu prietenie. Senzaţia asta mi–a schimat viaţa.

Apoi, au urmat taberele din Harghita 1991, cea cu polonezii dar mai ales cea cu francezii Scouts Unitaires de France din Versailles, şi pentru mine acolo a fost începutul cercetăşiei din România racordate la Occident, la nivel de formare de şefi.  Acolo s-a lansat samânţa, acolo s-a născut prima generaţie de şefi pe linia Bucureşti - Cluj: Marian Furtună, Dan Pogar, Nicolae Morar, Bebe Iuşan, Horia Corcheş, Cristian Bălan, Truţă Ciprian, Simon Duduica, subsemnatul, Dan Suciu, Domnica Goţia, şi multi alţii, aceiaşi, de fapt, dintre care s-a născut apoi Cercetaşii Munţilor. Din acel moment nu aveam unde altundeva să plec, cum spune Evanghelia. Nu aveam unde să mă duc, tot restul era doar distracţie goală, sau stres social, pe când cercetăşia era o ocupaţie miraculoasă care îmi umplea viaţa.

Ce a însemnat promisiunea pentru tine? Cum ai simțit impactul cercetășiei în viața ta? 

Pentru mulţi ani, în momentele cele mai grele ale vieţii mele, mă rugam la “Dumnezeul cercetaşilor”. Era ca să spun aşa ultima amprentă de sentiment autentic din inima mea. Când era să mor într-un accident, când ajunsesem la limita puterilor fizice sau spirituale, mă gândeam la Dumnezeul pe care îl simţisem noaptea la foc, în tabere.

În astfel de situaţii limită, mintea ta migrează forţat spre locurile sfinte din viaţa ta. Ceea ce un călugar St. Jean numea “locuri teologice”, adică locuri unde poate nu eşti la biserică dar tu aştepţi totul de la acele locuri şi acolo s-a refugiat pentru tine esenţialul. Este evident că pentru ani şi ani de zile nu am întâlnit locuri mai puternic incărcate de spiritualitate autentică decât taberele scout, iar cercetăşia, într-o perioadă în care am lăsat baltă biserica, a fost veriga care a păstrat viu în mine simţul religios. Dincolo de formarea în sens de busolă, rucsac, construcţii, între cercetaşi mi s-a format partea de încredere în Dumnezeu şi mai ales în bunătatea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Adevărata credinţă presupune admiraţie faţă de Dumnezeu, şi greu ajungi la Dumnezeu fără admiraţie, iar cercetăşia oferă cu siguranţă asta, admiraţie pentru Dumnezeu.

Unii spun că la cercetași au învățat să fluiere, alții zic că se trezesc de multe ori cântând atunci când sunt triști. Pentru tine este vreun obicei care și-a început istoria într-o tabără cercetășească?

Nu neapărat un obicei, cât un fel de destin, - care între creştini se numeşte Providenţă – şi care face că am avut un şir nesfârşit de prieteni buni, proiecte frumoase, oameni de încredere. Noi cei din acei ani am avut încredere în noi şi unul în altul şi în ce puteam face, şi am continuat în acest fel, mulţumesc lui Dumnezeu, în toate găştile, proiectele, etapele vieţii. E cea mai mare bogăţie pe care am avut-o mereu, prietenii şi oamenii frumoşi, asta mi-a adus cercetăşia, asta am, şi ce ar putea cineva să-şi dorească mai mult decât prieteni buni şi de încredere?

Nu e corect să spun că cineva a avut încredere în mine, deşi asta se spune de regulă în manualele de pedagogie ca fiind cheia cercetăşiei, la mine nu a fost aşa şi nu e nevoie întotdeauna de aşa ceva. E ceva foarte ciudat: tabăra scout era locul unde mi-am dat eu însumi şansa de a avea încredere în mine. Ceea ce Baden Powell a imaginat, acest sistem al patrulelor, e atât de bine gândit încât tot ce se întâmplă în cercetăşie mi-a crescut încrederea în mine la nivel exponenţial, ca şi cum ai trece de la un Download de 100 de Kilo-bits la unul de 3 Mega. M-am încărcat cu încredere în mine, şi în viaţă, şi în oameni, într-o tabără de 5 zile, mai mult decât alţii în 5 ani de zile. Şi am calculat că în timpul liceului au dormit 300 de zile în sacul de dormit, în afara casei mele, în cele mai incredibile locuri din România şi Europa, cu cercetaşii!

Tabăra scout e o altă planetă. Nu îţi vine să crezi. Totul e concret, dar totul e maiestuos, mitic, intră şi rămâne în istoria inimii tale. Când mergeam la culcare seara şi mai priveam puţin la foc, şi ştiam că mă duc să dorm lângă băieţii din patrula mea care lăsaseră cortul între-deschis pentru mine, şi mai stăteam cinci minute, zece, mai priveam stelele, toate aceste minute devenite ore şi zeci de ore, au fost momentele în care am câştigat ceva mai mult decât încredere. Eram mândru că Dumnezeul ascuns dincolo de stele de peste fumul focului care se stingea sub rouă îmi lăsase responsabilitatea de a veghea peste aceşi şase copii veniţi din Bucureşti. Simţeam clipă de clipă că am un rol de jucat pe lumea asta, că cei mai mici au nevoie de mine, că lanţul de responsabilitate e la fel de lung şi solid ca lanţul stelelor de pe cer şi că am pentru ce trăi, în orice clipă, sută la sută.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai de la cercetași?

E prea mult să descriu, munţi în noapte sub stele, jar de foc, drumuri prin ploaie cântând toţi prin păduri absolut sălbatice, chestiile de mers noaptea când erai rupt singur să mai iei nişte lemne pentru focul unde erau toţi prietenii tăi, şi au fost şi chesti mai concrete. Prietenie, gesturi de prietenie. Nu pot aici să dezvolt, dar am vreo 3 jurnale, de fapt ca nişte cărţi de povestire, şi trebuie doar să le corectez ca să existe, online sau offline.

Cercetăşia nu se poate descrie printr-un cuvânt, de fapt prin cuvinte. Pentru că secretul cercetăşiei e un mixt, un amestec unic de ingrediente, de exemplu ideea de echipă, aventură, responsabilite, iniţierea concretă în tehnici de munte şi supravieţuire, spiritualitate, şi încă vreo 50 de ingrediente utile tânărului de 16 ani, iar acestea toate nu se regăsesc decât odată ce pleci cu rucsacul în spate spre gară. Atunci se încălzeşte ceaunul. Altfel, e ca şi cum descrii o mâncare prin lista ingredientelor, dar nu o guşti! Iar efectul acestui mixt se simte doar în acţiune. Nu degeaba au fost 500 de milioane de cercetaşi în secolul XX, şi nu degeaba cercetăşia e sistemul care a durat cel mai mult într-un secol de schimbări apocaliptice în domeniul pedagogic. Toate pedagogiile s-au schimbat, patrula de cercetaşi care pleacă în pădure a rămas aceeaşi, în orice continent.

Dealtfel, mai e ceva ce trebuie subliniat despre cercetăşie. De regulă, oamenii trăiesc sub semnul versetului din Geneză, “cu sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga pâinea”. Efortul e greu, şi viaţa cere efort. Fizic, sau mental. Ei bine, era ceva cu taberele scout, care mi se pare o minune din punct de vedere teologic: efortul, cât de mare, nu conta. Nu se vedea. Pentru că erai mândru şi fericit de tot ce făceai acolo. Chiar şi timpul dispărea. Adică, nu era vorba că preferai concursurile, dar nu construcţiile. Sau dormitul în cort, dar nu focul de seară. Nu, tot, absolut tot, felul în care te îmbrăcai, cum mergeai să ceri un bilet la gară, cum aranjai toporul sub cort seara, cum beai un ceai, cum aranjai bricheta şi cuţitul în miile de buzunare, toate astea, totul, era parte dintr-o etapă de viaţă în care nimic nu era greu, totul era uşor, fantastic! Îi datorăm asta lui Baden Powell.

Ce trebuie să facă cineva pentru a fi un bun cercetaș? Dar un șef cercetaș bun?

Bun cercetaş… nu cred că există, odată ce începi să fii cercetaş prinzi acest gust şi vei fi tot mai mult un cercetaş tot mai bun. Cercetăşia e o poftă de o viaţă trăită complet, fără jumătăţi de măsură. Trebuie să vii la cercetaşi, restul va veni de la sine, dacă sunt şefi buni acolo!

Sef cercetaş da, aici e un secret. E arta dar şi capacitatea de a risca în faţa celuilalt, de a nu te impune direct şi de a nu te bloca dacă rişti, de a fi totodată vulnerabil şi totodată cutezător în faţa celui pentru care eşti şef. Seful cercetaş nu are de-a face cu un superior care dă ordine, iar Baden Powell, deşi e văzut ca militar de către cârcotaşi, spune explicit “nu ne plac exerciţiile militare pentru că tind să distrugă invididualitatea, ceea ce noi vrem să dezvoltăm”. E şef pentru că are puterea a crede în cel pe care îl vede, colegul de patrulă. Dintr-o patrulă, alegi şeful pentru că e cel care are puterea de a crede în partea buna a colegilor săi de patrula. Atât. Nu e vorba de de ierarhie, de inteligenţă, teologic vorbind am putea vorbi de speranţă, de arta de a spera în oameni. Tipul care nu se blochează şi care nu devine autoritar când nu i se răspunde la cerere. Deci, am putea spune anti-şeful, anti-dictatorul. Şi apoi nu e doar liderul de management, pentru că mai e ceva: şeful scout trăieşte din plin spiritul scout, şi e cel lângă care ai încredere că o sa schimbi lumea mai bine cu el decât tu singur.

După ce te-ai retras din activitatea de cercetaş, am citit pe blogul despre care spuneam că reușești să ai o mică parte de cercetășie în orice faci. Cum reușești asta?

M-am retras pentru că au fost nişte chestii care m-au deranjat, dar nu m-ar fi determinat să plec, ele au apărut doar exact cand era momentul să mă retrag. Şi în rezervă am rămas până azi, pentru ca misiunea mea e altundeva pe moment. Iar între cercetaşi nu te poţi implica pe jumătate, ori vii ori nu vii. De aceea sunt aşa puţini cercetaşi, pentru că îţi cere tot timpul. Dar, merită.

Ce a urmat.. Totul a început de la o discuţie la o întâlnire cu cercetaşii mai vechi, în august 2000, la Baia Mare, şi spre dimineaţă am stat de vorbă cu Daniel Cioica cred că vreo oră bună sau două, despre ce devin cercetaşii azi. Rezumat, dincolo de problemele cercetăşiei, mi-a reieşit evident că scopul meu neoficial dar clar in viaţă e să rămân cercetaş pentru restul vieţii. Nu am întâlnit niciodată ceva mai frumos şi mai pasionat şi mai plin de efecte bune, şi nu mă gândeam că aş putea găsi altceva decât cercetăşia. Deci, m-am gândit să îmi construiesc viaţa ca o viaţă de cercetaş.

Pregătirea şi activităţile mele de azi exact asta fac: fac orientare de carieră pentru studenţi şi absolvenţi, iar cariera nu mai e un drum, e o călătorie într-o jungă! O viaţă de research, de scouting, pentru a afla cine eşti, apoi ce poţi oferi altora, şi a construi apoi cortul tău, numit carieră, în padurea sau jungla urbană in care toţi navigăm în timpul zilei. Ai nevoie de networking (patrula), ai nevoie de mentori (şefi), ai nevoie de brevete (competenţe) ai nevoie de incredere in tine si de ceva special, unic, numit brand personal. Dacă o priveşti bine, viaţa de azi rămâne o aventură de tip raid scout. Grea, dar aventură. Şi e o diferenţă de la cer la pământ între o viaţă grea, dar fără aventură, şi o viaţă de aventură, dar grea. In această diferenţă e secretul cercetaşiei, pentru oamenii mari. Se poate trăi ca un scout şi la 30 şi la 40 de ani, la asta lucrez eu, să construiesc o poveste care să meargă şi pentru cei mai mari. Găsiţi povestea asta în cartea mea Călătoria Studentului.

Crezi că activitățile cercetășești ar trebui să se adapteze vremurilor sau că oamenii ar trebui adaptați cercetășiei fără a face rabat de la ceea ce a însemnat cercetășia la începuturi?

Cercetăşia a traversat secolul XX, cum spuneam mai sus, iar patrula, sistemul şefilor, toate astea care sunt puse într-un mic text re-fondator scris de Michel Menu şi trei alţii au rămas la fel în anii 20, 40, dupa război, în toate tările, chiar şi după căderea comusimului (Bazele fundamentale ale cercetăşiei). Deci, e acolo o pedagogie unică pentru adolescenţii din lumea modernă şi nu doar că cercetăşia nu trebuie să se schimbe, eu cred că lupta cea mare e să reuşim să o păstrăm aşa cum e pentru ramurile lupişori şi cercetaşi. De fapt cercetăşia la care mă refer şi pe care am cunoscut-o e cea regândită de Jaques Sevin, un călugăr educator despre care Baden Powell spunea “cel care a înţeles şi pus în practică cel mai bine gândirea mea este un călugăr francez”. Acest mixt Baden Powell şi Jaques Sevin este amintit în mai multe rânduri de către (azi sfântul) Papa Ioan Paul al II-lea, de exemplu în Scrisoarea Apostolică adresată şefilor cercetaşi din septembrie 1998, dau un citat: "Întâlnirea dintre metoda scout şi intuiţiile părintelui Sevin a permis elaborarea unei pedagogii bazate pe valorile evanghelice, unde fiecare tânăr e însoţit în a-şi dezvolta personalitatea fructificând talentele pe care le poartă în el”. Ca orice lucru bun, e atacat mereu de devieri, cel mai uşor prin tendinţa la superficialitate, sau prin subminarea conţinutului corect prin prezentarea unor noutăţi aparent salvatoare. Pentru mine orice rabat de la pedagogia din “Bazele cercetăşiei”, în special faptul că e o educaţie a tinerilor prin tineri şi deci adulţii nu participă la activităţi (ci înlesnesc taberele sau previn pericolele) - pentru mine înseamnă că nu mai avem cercetăşie, avem orice nume doriţi dar nu mai e cercetăşie.

Ceea ce lipseşte cercetăşiei, şi sper că o să am ceva de zis aici, dar şi alţii, e la ramura Routiers. Acolo nu s-a găsit ceva la fel de puternic ca sistemul patrulelor. Lipseşte ceva, chiar dacă logic sună bine. Să fim sinceri. nimeni nu e mândru şi cu lacrimi in ochi – că fost routier – aşa cum e mândru că a fost scout. Scout-ul e găselniţa perfectă pentru personalitatea puştiului de 15 ani, vorbesc de concept şi de imaginar. Nu avem aceeaşi “story” la routieri.

Eu cred că ideea de serviciu, vehiculată la routieri, a fost deja spusă la cercetaşi şi dealtfel în mesajul mai general al lui BP. Trebuie adus ceva mult mai nou, o completare mai puternică. O carte excelentă pe care o recitesc de ani de zile, “Les garcons et le scoutisme”, arată că vârsta Routier e mai mult o problemă de identificare a vocaţiei personale şi sunt de acord cu asta. E ceea ce eu numesc tot mai des misiunea personală. Avem vocaţia de a servi, asta descoperim la cercetaşi, dar apoi întrebarea pentru 18-25 de ani e… OK, unde? La Route ar trebuie să se numească Misiunea. The Mission. Vin la drumeţi să îmi descopăr misiunea, de profesor, de doctor, de jurnalist. Iar când o descopăr, fac ceremonialul de Depart, dar care nu e o plecare, ci o ajungere la destinaţie. Nu mai servim “în general, ca idee”, ci ne focusăm pe un public ţintă, nu plecăm ci ajungem. Deci, pentru mine, 18-25 de ani e o perioadă de 3 sau 5 ani de căutare a misiunii personale şi ar trebui regândite activităţile Route în acest sens, dar şi taberele, poveştile, modelele propuse. Azi ne găsim greu misiunea, pe asta trebuie insistat, o găsim târziu, durează… cam ca un noviciat la călugări. Ani de zile, în care încerci, iar facultatea e un astfel de noviciat, pregătire, crezi că e bine să fii jurnalist, dar în final, la sfârşitul facultăţii, preferi publicitate sau sociologie, e un exemplu. Pentru că acolo poţi fi mai util oamenilor. Asta ar trebui să înlesnească ramura numărul 3, dar în spirit scout şi atmosferă creştină.

Ce mesaj ai vrea să transmiți cercetașilor? Dar părinților acestora?

Cercetaşilor tocmai veniţi, le transmit că dacă Providenţa a vrut ca ei să intre în contact cu scoutismul şi să simtă bucurie şi entuziasm acolo, ei bine să nu uite că nu toţi colegii sau colegele lor de şcoală sau de bloc au avut parte acest cadou. E o datorie evidentă să împărtă asta cu alţii.

Cercetaşilor mai mari, le-aş spune că experienţa pe care noi am trăit-o în spirit francez a fost “totală şi completă”, nu uitaţi că cercetaşii francezi catolici sunt cei care au gândit versiunea completă a cercetăşiei lui BP. Dacă vi se propune altceva, luptaţi pentru ce ştiaţi, sau plecaţi. Nu cred într-o cercetăşie compromisă şi diluată, mai bine schimbi mişcarea şi faci alpinism creştin sau baschet creştin decât să faci o cercetăşie cu inima ruptă.

Pentru părinţi, o să spun mai pe lung. Acum, când mă uit în spate, îmi dau seama că părinţii mei nu mai înţelegeau nimic din mine în timpul liceului, din Metallica sau din Doors sau Megadeth şi din ce ţigări fumam. Devenisem o enigmă pentru părinţii mei. Cercetaşii, erau singurii care poate că nu înţelegeau, dar mă puteau duce spre o zi mai frumoasă, mă puteau lua cu ei mai departe în viaţă. În adolescenţa mea, doar cu cercetaşii a mai existat o speranţă.

Şi asta trebuie spus părinţilor. Ei formează ani de zile copilul lor, şi e o expresie cu cei “şapte ani de acasă”. După care copilul lor va pleca, de exemplu pleacă la 18 ani la facultate în alt oraş. Ei bine, el are nevoie de ceea ce eu numesc în cartea mea Calatoria Studentului (e online) “cei 7 ani după ce ai plecat de acasă”. Un timp în care te formezi nu în interior, ci “spre exterior”. Ceea ce în trecut era plecare în pădure, iniţierea adolescentului în vechile triburi. Azi, iniţierea e in primul rând afectivă, faţă de necunoscutul viitorului. Tinerii fumează, se droghează, pentru că se tem de viitor sau mai ales nu îl înţeleg, şi pentru că nu au un grup suficient de călduros cu care să meargă spre viitor, în momentul in care parăsesc căminul părintesc, pe al 13 ani. Ei bine, spaţiul tampon, locul de tranziţie între casă şi maturitate, e patrula scout, e cercetăşia. Acolo tinerii trec cu bine peste cele mai grele evenimente din viaţa de adolescent, dificultăţi care nu au legătura nici cu notele, nici cu mintea, nici cu memoria, anume cele afective. Dificultăţi afective inter-personale sau de grup. Daţi-vă copiii la cercetaşi, vor fi la mii de ani lumină distanţă de ce ar putea ajunge fără cercetaşi. Cercetăşia cere mult, timp şi bani, dar e cel mai bun certificat de garanţie pentru suflet.

Ne bucurăm mult că ai acceptat să ne acorzi acest interviu.

Eu vă mulţumesc, vă doresc mult succes în activităţi, şi să auzim de voi până aici, la Bucureşti!

Am 39 de ani, şi am fost foarte activ la început, în liceu, direct şef de patrulă în tabăra Harghita 1991. Apoi ca şi călugăr St. Jean am fost prin tabere atât în Franta cât şi în Romania, în multe oraşe, cu fete şi băieţi de toate vârstele. Chiar am luat parte la tabere din toate cele şase ramuri, şi nu mă ocupam doar cu pedagogia, făceam de toate, în principal jocuri, apoi intendenţă, şi participam la echipa şefilor şi la ce era nevoie în tabăra respectivă. După anul 2000 sunt pe banca de rezervă, pentru că “cercetaşii mei” acum, de vreo 10 ani, sunt studenţii, pe care îi pregătesc pentru marea tabără care se numeşte azi profesia - în lumea nebună din afara casei părinteşti. Puteţi citi Ghidul meu de carieră aici.