Cu cât creşte haosul în jurul nostru, cu atât mai mult în sinea noastră trebuie să fie ordine. Iar ordinea nu se poate obţine decât prin pauze. Doar prin pauze.
Toţi cei pe care îi admirăm că au reuşit ceva, să zicem de exemplu tipul cu site-ul Zen Habbits, au avut curajul să pornească pe un itinerariu, un drum cu etape şi progres. Un drum. Au avut deci curajul să îşi ia momente de analiză, de pauză, pentru a face bilanţuri.
Curajul, azi, e în bilanţuri.
Nu prea contează ce fel de bilanţuri, fiecare îşi descoperă modul bun de a rupe presiunea înconjurătoare şi a face un bilanţ. Odată ce are curajul de a face bilanţuri.
Pentru că e un curaj special, curajul de a face bilanţuri. Fie că e vorba de cinci minute în fiecare seară, de un jurnal mai serios, sau chiar de ore sau zile luate departe de agitaţie. Bilanţuri mici sau mari, ele implică un curaj special, rar, şi miezul tuturor puterilor de a lucra, lupta, acţiona.
Anume curajul de a trece peste impresia că un bilanţ e un timp pierdut. Nu e un timp pierdut. Tipul care conducea Titanicul ar fi salvat vasul cu un mic bilanţ la momentul potrivit. Tocmai pentru că lucrurile se mişcă tot mai repede, noi trebuie să avem curajul să credem că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să avem pauze, time-out.
Lupta mare nu o conducem noi, dar pentru a câştiga luptele mici, de flanc, cele zilnice, marele atac pe care îl putem da este tocmai câte un time-out la momentul potrivit.
Sociologi ca Beck sau Giddens spun dealtfel că trăim într-o epocă a reflexivităţii, totul devine un proiect în care trebuie să gândeşti dinainte fiecare mişcare.
Seara, sau la capătul unei activităţi, simţim nevoia de odihnă, şi e o păcăleală. Până la odihnă e nevoie să ne uităm puţin în jur, măcar cinci minute, ca un alpinist care şi-a pus cortul pe un loc bun de bivuac şi priveşte peretele în jos, şi luminile oraşului departe în vale.
E un curaj solitar, acela de a putea opri activitatea, şi e un curaj care poate produce unora atacuri de panică existenţială. Ne dăm seama cât de multe lucruri ne scapă atenţiei, cât de multe nu depind de noi, şi cât de puţin putem influenţa lucrurile. Dar în acele cinci minute de pauză, dincolo de panica existenţială, se formează un moment de trăire autentică, mai reală decât tot fluxul zilei fără nume. « Mă opresc, deci exist », e versiunea post-postmodernă a lui « cogito ergo sum » al lui Descartes. În acel moment chiar dacă nu rezolv lucruri multe sau măreţe, totuşi îmi regăsesc scheletul existenţial, stau pe picioarele mele ca om cu o poveste şi o conştiinţă. Mi se cicatrizează conştiinţa, mult prea forţată, tensionată şi intoxicată cu informaţii din timpul zilei.
Viaţa agitată din jurul nostru este doar un decor pentru o viaţă personala care trebuie să intre în frânare. Pierdem controlul asupra lucrurilor, pauză cu pauză, respiraţie după respiraţie. Pe măsură ce frânăm propria viaţă, ne regăsim în tihnă în mijlocul unui cosmos intrat în delir. Suntem luptătorii propriei conştiinţe, luptătorii propriei ordini interioare, luptătorii continuităţii interioare într-o lume spartă, şi nimeni nu ne poatre spune cât de mult nu am meritat să ajungem să trăim în această epocă haotică.
Dar toţi ştim că pentru a rămâne în comuniune unii cu alţii, cu cei dragi, trebuie să exersăm zilnic pacea şi tihna interioară ca pe cea mai mare comoară pe care o putem ţine la piept. E greu, e o situaţie imposibil de gestionat corect, dar trebuie să supravieţuim mental pentru a rămâne împreună.
Poate că nu vom ajunge niciodată nicăieri, dar în fiecare seară avem destinaţia corectă şi bună: bivuacul, pe marginea prăpastiei, alături de cei dragi, care au rezistat haosului urcând alături de noi. Cei care, din pauză în pauză, au înţeles că în lumea asta e necesar şi suficient să rămâi împreună, iar scopul jocului e să nu te pierzi din vedere.