Când Dumnezeu închide o ușă, deschide undeva o fereastră

Citatul din filmul clasic „The Sound of Music” pe care toată lumea îl repetă: dar ce ne spune el de fapt? Că vorbim de o altă ușă sau de o altă fereastră, care e diferenţa între prima ușă și cea de-a doua? Chiar mergem la nesfârşit din ușă în ușă, din casă în casă?

Aș spune că adevărata fereastră e propria privire interioară, ochiul inimii. Atunci când chiar se închide o ușă și te trezești afară, pe stradă, nu te mai uiţi după o fereastră ca să vii înapoi. De fapt, pentru prima dată ţi se deschid ochii.

Adică, te găsești pe tine.

E mult mai important uneori sau măcar o dată în viaţă să te descoperi pe tine, cine ești și faptul că „ești”, decât să fii pus, la pachet, în sarcina unei “camere”, pus într-un loc unde cineva are grijă de cine ești tu, iar tu te defineşti doar prin faptul că eşti “acolo”.

Când Dumnezeu închide o ușă, este pentru ca să descoperi camera ta din sinea ta, cu multe deschizături, dar și închideri, cu ferestre multe și luminoase, adică tot ce vezi, vrei, speri sau poţi face tu pe această lume.

Atunci când se închid felinarele celorlalţi, atunci când ţi se închid ușile în nas, e timpul să aprinzi lumina ta, privirea ta, lanterna ta interioară și să faci inventarul celei mai frumoase camere din lume: zidurile și obiectele adunate în timp în sinea ta.

Atunci când Dumnezeu închide o ușă, trasează limitele pentru o nouă cameră, sinea ta, tu însuţi: locul cel mai frumos și din care nu te poate scoate nimeni niciodată, locul unde duc, de fapt, toate drumurile, toate ușile, toate ferestrele.

Publicat pe Lapunkt, aici.